Bate Dumnezeu cu bota?

De câteva zile aud îngrozit diverşi creştini care pun evenimentele tragice din clubul bucureştean Colectiv pe seama dreptăţii dumnezeieşti. Cică toţi cei care ar fi suferit acolo au primit ceea ce li se cuvenea, adică pedeapsa păcatului lor, care este moartea. Răspunsul pe care trebuie să îl dăm acestor inşi este în primul rând unul scripturistic. Căci, dacă am parafraza cuvintele Mântuitorului din evanghelia zilei (Luca XIII, 1-9), le-am putea spune şi noi acestora: „Credeţi, oare, că aceşti tineri care au murit în respectivul club au fost mai  păcătoşi decât toţi tinerii din România sau decât toţi românii, fiindcă au suferit aceasta? Vă spun, nicidecum! Iar dacă nu vă convertiţi, cu toţii veţi pieri la fel”. Sau cei 118 oameni, cei mai mulţi dintre ei fiind copii, care au ars în biserica de lemn din Costeşti, Argeş, în 1930, credeţi că au fost ei mai păcătoşi decât noi toţi? Cum poate un creştin, care aude răspicat la Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie că Dumnezeu este bun şi iubitor de oameni, să facă asemenea afirmaţii!?!

Spun creştinii aceştia, despre care vă vorbeam, că morţii din Colectiv au primit ce au căutat, deoarece cântând piesa „The day we die” (ziua în care vom muri), singuri şi-au invocat sfârşitul. Dar oare au şi catadicsit aceşti înşi, închipuiţii profeţi ai pedepselor divine, să citească în totalitate versurile trupei Goodbye to gravity? Ştiu ei că pentru artiştii care au pierit în incendiu, ziua în care aceştia vor muri este aceea în care vor ceda şi nu vor mai fi liberi şi plini de viaţă? Poftiţi, dragi profeţi ai apocalipsei, convingeţi-vă singuri:

We're not numbers, we're free, we're so alive,

Cause the day we give in is the day we die!

Ba, aş merge chiar şi mai departe şi aş spune că acest mesaj poate fi predicat fără nici o reţinere de la amvoanele bisericilor. Ce e satanic în acest mesaj, ce nu este conform credinţei voastre? Sau, poate, aţi ajuns la concluzia că linia melodică este una… diabolică? Chiar este rock-ul duşmanul declarat al Bisericii? Şi în cazul acesta, dacă regret că ascult prea puţin rock, voi avea şi eu de suferit? Vă rog, profeţi ai apocalipsei, spuneţi-mi!

Prea mult seamănă aceste profeţii cu lecţia aceea, din manualul de religie, în care Dumnezeu îi rupe scara lui Vasilică pentru că a îndrăznit să se urce în pom, la un cuib de păsărele. Păi, asta e treaba lui Dumnezeu, să rupă scara copiilor, să dea foc cluburilor, să pună tot felul de substanţe nocive în alimente, să sape gropi în asfalt? Categoric, nu! Alţii sunt vinovaţii pentru toate acestea, iar băieţii trupei Goodbye to gravity ne invitau prin versurile lor să luptăm împotriva acestora şi să conştientizăm situaţia în care ne aflăm. Mesajul lor era unul împotriva sistemului corupt şi nicidecum unul pro-death. Şi nu pot încheia mai bine, decât redându-vă alte versuri ale aceluiaşi blamat pe nedrept cântec, „The way we die”:

Behold, a credo wavering

A sleight of hand is the dogma they preach,

Beneath, a conscience’s fading

To even out all your steady beliefs.

La întâlnirea tinerelor familii

Sâmbătă, 31 octombrie 2015, am participat la întâlnirea de toamnă a familiilor organizată de către Eparhia Greco-Catolică „Sf. Vasile cel Mare” de Bucureşti. Locaţia aleasă de organizatori a fost una mirifică, Mănăstirea Părinţilor Carmelitani Desculţi din Ciofliceni, Snagov, judeţul Ilfov. Noi, cei din Râmnicu Vâlcea am pornit la drum încă de vineri seara, după încheierea programului de muncă şi după terminarea cursurilor şcolare, deoarece la această întâlnire au putut să meargă şi copiii. Deşi încheiam cu toţii o săptămână istovitoare şi deşi am ajuns la mănăstire destul de târziu, aproape de ora 22:00, bucuria de a petrece timpul împreună ne-a prelungit agapa până spre miezul nopţii.

Sâmbătă dimineaţa, după micul dejun, mănăstirea a început să vibreze sub paşii zecilor de tinere familii care ni s-au alăturat din Bucureşti şi din Ploieşti. Controlul holului larg de la parter a fost preluat de către micuţii care l-au transformat într-un vast teren de joacă. Lăsându-i pe copilaşi în grija animatorilor, noi ne-am retras în cel mai liniştit loc al mănăstirii fraţilor carmelitani, în serafica biserică împodobită cu mozaicurile părintelui Marko Ivan Rupnik SJ.

Aici, la ora 10:00, părintele Tarcisio Favaro OCD, într-o simpatică limbă română, ne-a vorbit despre importanţa rugăciunii făcute în familie. A urmat salutul de bun venit al Prea Sfinţitului Mihai Frăţilă care, mai apoi, ne-a vorbit şi despre experienţa dânsului de la sinodul dedicat familiei care s-a încheiat în urmă cu o săptămână, la Vatican. Înaintea prânzului s-au format 10 grupuri de discuţii în care s-au căutat răspunsuri referitoare la raportul dintre rugăciunea în familie şi viaţă. De menţionat şi faptul că printre concluziile acestor discuţii s-a amintit că poate mai mult decât îi învăţăm noi pe ei, micuţii familiei sunt cei care ne reînvaţă să ne rugăm cu seninatatea la care noi, cuprinşi de tumultul vieţii şi fără să ne dăm seama, am renunţat cu uşurinţă.

După prânz, încurajaţi şi de soarele tomnatic care ne-a răsfăţat cu căldura sa, ne-am alăturat preţ de câteva clipe copiilor ale căror glasuri au umplut cu voie bună curtea mănăstirii.

Bineînţeles că timpul pe care l-am avut la dispoziţie ne-a părut unul extrem de scurt, dar acesta nu a fost deloc un impediment în a cunoaşte alte tinere familii creştine şi în a ne crea noi prietenii. Şi încă ceva, toate aceste momente – fie că vorbim de discuţiile pe grupuri, de timpul petrecut cu cei mici, de Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie animată de toţi cei prezenţi sau, pur şi simplu, de zâmbetele calde şi sincere primite de la oameni pe care până sâmbătă nu îi mai întâlnisem  –, deşi s-au succedat cu iuţeală, au creat amintiri dragi pe care le vom păstra în suflet, cel puţin până la următoarea noastră întâlnire.

Foto: Alexix Dimcev