Naşterea Sfântului Ioan Botezătorul. Omilie

Evanghelistul Luca menţionează, în primul capitol al evangheliei sale, că în momentul Bunei-Vestiri, Elisabeta, mama lui Ioan Botezătorul, era deja însărcinată, în luna a şasea. Cel care avea să-l descopere oamenilor pe Mesia, pe Fiul lui Dumnezeu, trebuia să se nască înainte. De aceea şi Părinţii Bisericii au hotărât ca naşterea Botezătorului să fie sărbătorită pe 24 iunie, cu şase luni înaintea Naşterii Mântuitorului. Aşadar, fixarea sărbătorii conceperii Sfântului Ioan Botezătorul pe 23 septembrie, şi apoi naşterea sa, în 24 iunie, nu au fost alese întâmplător.

Ceea ce fascinează, însă, este faptul că naşterea Sfântului Ioan urmează solstiţiului de vară, 21 iunie, în timp ce Naşterea Pruncului Isus urmează solstiţiului de iarnă, 22 decembrie. Şi acum, aş dori să ne concentrăm atenţia asupra faptului că ziua începe să se micşoreze după solstiţiul de vară şi să se mărească după cel de iarnă, deci după Crăciun. Aţi priceput unde vreau să bat? „Este nevoie ca El să crească şi eu să mă micşorez” (Ioan III, 30), spunea Botezătorul, referindu-se, desigur, la Isus. Aşadar fixarea zilelor de naştere ale celor doi, de către Biserică, depăşeşte aparenta simbolistică a calendarului.

Într-un mediu concurenţial, când toată lumea vrea să crească, să se dezvolte, chiar şi în detrimentul celorlalţi, ce ar însemna ca toţi oamenii, de la vlădică până la opincă, să gândim că este nevoie ca cel de lângă noi să crească şi noi să ne micşorăm? Ce ar mai însemna şi ca liderii lumii să adopte această filozofie de viaţă? Adică, precum Ioan Botezătorul, să ne umilim astfel încât cel de lângă noi să se poată remarca şi să renunţăm la sinele nostru doar pentru a-i putea iubi pe alţii.

Iată deci care ar putea fi înţelesul sărbătorii naşterii Sfântului Ioan Botezătorul: să fim fideli vocaţiei de creştin, să nu căutăm măreţia acestei lumi, să facem binele şi să fim mesageri ai Evangheliei! „Ein man, ein wort” (un om, un cuvânt), ne spune un aforism german cu care îi putem caracteriza viaţa Înaintemergătorului. Degeaba ne numim creştini dacă faptele noastre nu demostrează şi ele acest lucru. Cuvintele Sfântului Ioan nu erau deloc diferite de modul său de viaţă. Iar noi, preoţii, dacă vrem să ne bucurăm de credibilitatea pe care Botezătorul o avea, poate că ar trebui să începem şi noi să facem ceea ce predicăm.

Imaginea: Marie Ellenrieder - Isus şi Ioan Botezătorul, copii

Răvaş către struţo-cămile (popii-politicieni)

Caricatură realizată de Vali Ivan

Am spus-o şi cu altă ocazie - mai voalat, ce-i drept - că popii care fac politică îmi întorc stomacul pe dos. Nu amintesc decât de prelaţii transformaţi în agenţi electorali sau de e-mailurile primite de la „confraţi”, în campaniile electorale şi nu numai. „Votaţi-l pe Ponta că a venit la consacrarea bisericii noastre din Bistriţa!” „Ba nu, pe Iohannis că e minoritar şi că are soţie greco-catolică!” „Ba nu, fraţilor, pe Macovei, că ea însăşi e greco-catolică!”… M-aţi exasperat cu partizanatul vostru politic şi problema e că tot continuaţi să o faceţi!

Îmi veţi spune că e de datoria sfinţiilor voastre să vă implicaţi şi în viaţa politică a cetăţii şi că nu vă puteţi lăsa „oile” manipulate de alţii, că doar voi aveţi acest drept. Păi, da, se pare că aşa şi e de la Constantin cel Mare şi (poate şi) Sfânt. Că doar de la el a început Statul să îşi bage coada în treburile Bisericii… Dar nici Biserica nu i-a rămas datoare Statului, păi, nu? Că ori de câte ori are prilejul, îşi bagă şi ea coada. Şi ea pe-o parte şi dracu pe alta, şi dă-i, şi luptă, nenicule, să vezi care şi-o bagă mai mult!

Şi apoi stăm să ne minunăm de unde vine acest curent anti-clerical, ba chiar anti-ecleziastic, care a cuprins creştinătatea europeană. Tocmai de la repulsia provocată celor care se aşteptau la un alt tip de predică din partea Bisericii ai cărei exponenţi sunteţi chiar sfinţiile voastre, agenţii electorali. Ia, să ne spuneţi, preacucernicilor, când vă mai daţi cu părerea despre politică şi partide, câte guverne a răsturnat Isus? Sau când a predicat El despre schimbarea guvernatorului Pilat? Sau când s-a metamorfozat Mântuitorul într-un lider politic? Că poate citim noi o altă Biblie şi de-aia nu ne prindem…

Dar, ia stai, băi, Ostropele, niţeluş - îmi veţi răspunde -, că parcă şi tu ţi-ai exprimat pe undeva convingerile utopico-monarhiste! Aşa e, dar nu îmi amintesc să se fi organizat vreodată, în scumpa noastră Patrie, alegeri regaliste. Aşadar, nu pot fi acuzat că am participat activ – şi nici măcar pasiv! – în vreo campanie electorală. Şi încă ceva, una e să îţi exprimi convingerile politice şi cu totul alta este să le predici, băi, nene! Drept urmare, vă promit, preaiubiţii mei confraţi, că vă voi face publice toate e-mailurile pe care mi le veţi mai trimite pentru susţinerea vreunui sau altui partid sau om politic; am zis!

Şi pentru că se simte strident nevoia să ne descreţim puţin frunţile, voi încheia cu o anecdotă a părintelui Anthony de Mello:

„Un rege a visat că a văzut un alt rege în paradis şi un preot în iad. S-a întrebat uimit cum de este posibil aşa ceva. O Voce din cer i-a răspuns: Regele se află în paradis deoarece i-a respectat pe preoţi, iar preotul se află în iad deoarece a făcut compromisuri cu regii.”

Sateliţi picaţi la Bac

Că tot e la modă subiectul bacalaureat, mi-am amintit de toridele zile din iulie 2002, cele în care încheiam socotelile cu „cimitirul tinereţii mele”. După fiecare probă ne adunam la terasa din apropierea seminarului şi după ce comandam câte o bere, rupeam în bucăţi mici cărţile, caietele sau fiţuicile - pe care reuşisem sau nu să le folosim în timpul examenului - şi le aruncam în eter. Patronul terasei ne ştia de prea mult timp, aşa că ne înţelegea descătuşarea.

Înainte de probele scrise însă erau cele orale: la română şi franceză. Cu mici excepţii, aceste probe nu ne puteau crea probleme. Susţineam examenele în propria şcoală, alături de Liceul de Cooperaţie din oraş şi de un altul la fel de interesant din Călimăneşti, special alese de Taica pentru a ne pune în valoare. Profesorii din comisie ne puteau separa şi ei cu uşurinţă de ceilalţi absolvenţi, mai ales datorită faptului că eram îmbrăcaţi în costume negre. Aveam deci toate premisele pentru a primi notele dorite, mai trebuia doar să legăm una, maxim două fraze referitoare la subiectele primite.

Înaintea probei orale la limba română, încercam să-l lămuresc pe Burundi că nu e deloc dificil să îngâni o frază dacă îţi pică vreo poezie. Şi în acest sens, le mărturiseam celor cu care serveam cafeaua şi ţighia dinaintea examenului, că am ajuns la concluzia că tuturor poeziilor din programă li se potriveşte de minune aceeaşi frază care trebuia învăţată ca pe Tatăl nostru. Iată cum ar suna: acest poem, bla, bla, bla, exprimă aspiraţiile înalte ale poetului bla, bla, bla, contradictorii cu cele ale societăţii contemporane meschine, pentru care poetul rămâne un neînţeles.

Zis şi făcut! Ne adunaserăm ciorchine la uşa clasei în care se susţinea examenul, pentru a-l aştepta pe Burundi. După 10 minute apare şi el cu o mină neliniştită.

- Zii, mă, odată, ce ţi-a picat?

- Moromeţii şi ceva poezie cu una…, Enigel, parcă! - ne-a răspuns sărmanul Burundi.

- Aaa, Riga Crypto şi lapona Enigel de Ion Barbu, ai ştiut, nu?!?

- Păi, da, dar la Moromeţii nu m-au lăsat să spun prea mult, că m-au întrebat despre Enigel asta. Le-am zis de aspiraţiile înalte ale poetului şi de societatea meschină, dar, după aia, m-au întrebat ce erau aştia doi, Crypto ăsta şi cu Enigel!

- Ştiai, nu!? Ce le-ai răspuns?

- Păi le-am zis că… doi sateliţi şi m-au dat afară, au zis că nota 8 îmi ajunge! Dar, pe bune, ce erau aştia??

Tărăşenia cu sateliţii însă nu se opreşte aici. Seara, după examen, ne răcoream cu o bere la halbă pe repauzata terasă Union din centrul Râmnicului. La masa învecinată, se răcoreau membrii unei comisii dintr-un alt liceu care povesteau între ei despre perlele absolvenţilor de liceu:

- Aţi auzit, mă, ce a spus unu’ de la popi că erau riga Crypto şi lapona Enigel?…

Din acel moment, ori de câte ori aud de Crypton - planeta natală a lui Superman - mi-o imaginez ca având forma unei ciuperci.

Banchetul

După cinci ani de cazne şi tot atâtea cisterne de ceai cu bromură, urma mult aşteptatul apogeu al vieţii de seminarist: banchetul. Organizarea acestuia însă trebuia începută din timp, încă de la începutul clasei a XIII-a. Printre membri comitetului de organizare - cu smerenie adâncă o spun - făceam parte şi eu. Altfel nu avea cum! Găsirea locaţiei nu era o problemă, mai ales atunci când fratele părintelui diriginte era primar într-una din staţiunile balneare ale judeţului. În schimb, trebuia să începem încă din toamnă găsirea sponsorilor locali, deoarece ne-o puteau lua înainte alte licee. Acceptam orice tip de sponsorizare care se făcea pentru şi în numele seminarului: sucuri, alimente, băuturi fermentate sau spirtoase şi, cu deosebită desfătare, parale.

Localul cu pricina a fost în mod special ales datorită faptului că avea şi un anume tip de program artistic, din acela de după miezul nopţii, susţinut de câteva tinere al căror grai părea moldovenesc. Patronul ne-a înţeles din prima doleanţa şi ne-a garantat că vom avea parte de spectacolul respectiv, dar - am conchis noi - numai după ce preoţii profesori se vor retrage. Tocmai de aceea am ales ca banchetul să se facă sâmbătă noaptea, ca aceştia să se retragă după miezul nopţii, pentru a ajuna înaintea slujbei de duminică dimineaţa. Încă de pe acum vă anunţ, ca să nu mai salivaţi de pomană, că planul ne-a fost dejucat de acelaşi veşnic Titircă ce nu s-a lăsat dus acasă până în zori. Cu toate acestea, vă îndemn să continuaţi lectura, pentru că vă voi prezenta altele ce-au fost comise.

Din timp, aproape toţi seminariştii, ne-am închiriat căbănuţe în pădurea din jurul locaţiei alese. Unii, mai cu dare de mână, au anticipat evenimentul şi au mers cu o seară înainte. Dar despre faptele lor eroice nu pot vorbi aici, devreme ce nu am fost maror ocular al acestora; iar în poveştile auzite nu cred prea tare, pentru că se mai şi exagerează, păi, nu? Dar să revenim la seara cu pricina. Majoritatea dintre noi, deşi zurlii din fire, ne-am prezentat în ţinută făcută parcă după Neckerman şi având alături, la braţ, iubitele îmbrăcate şi ele ca pentru paradă. A urmat aşezarea la mese şi părea că totul decurge protocolar până când, după al doilea fel servit, fiind peste măsură de entuziasmat, Coajă a pus mâna pe microfonul solistului şi a început să fredoneze pe ritmuri balcanice. Redau din recital: „Se face special, pentru părintele diriginte, pentru părintele director şi soţiile lor! Ehe-he-he, lupii, băh!!! Auzi ce spune cântecu’: «Dintr-un milion fac patru, ale-le-le-le-le-le, Uite-aşa luăm atestatu’, ale-le-le-le-le-le; Şi din patru facem zece, ale-le-le-le-le-le”, iar noi urlam din tot sufletul continuarea: „Uite-aşa şi bacu’ trece, ale-le-le-le-le!!!”. Însă, la examenele invocate de Coajă, nu s-au dovedit a fi toate conforme cu versurile, deoarece am fost prima clasă din istoria seminarului vâlcean care a avut picaţi la atestat, vreo 6-7 pare-mi-se.

Dar, să revenim la tema de azi. Pe la miezul nopţii, pe când majoritatea preoţilor profesori deja plecaseră, în incinta restaurantului în care petreceam şi-a făcut apariţia un echipaj de poliţie. Desigur că nu ne-am panicat, anii de seminar ne căliseră în interacţiunea cu aceştia, în special cu patrulele de noapte care deja ne cunoşteau după numele mic (dar şi noi pe ei). Ce se întâmplase? Câţiva dintre colegii care nu veniseră cu însoţitoare la bal s-au înţeles cu artistele moldovence - despre care vă spuneam mai sus - să le fie soaţe pentru respectiva noapte. Însă, când s-a ajuns la plata serviciilor abia prestate, acestea – culmea! - s-au simţit înşelate. Şi după ce au aruncat cu farfuriile şi cu scrumierele în seminarişti, pe terasă, tot ele au găsit de cuviinţă să-şi sune amicii poliţişti care-şi executau rondul de noapte. Conflictul a fost aplanat de intervenţia fermă a patronului, care le-a potolit pe dame, şi a dirigului, care i-a poftit la masă pe agenţii subofiţeri.

Ce ar mai fi interesant de povestit din respectiva noapte de pomină? Poate faptul că vreo doi-trei dintre camarazi, puţin obişnuiţi sau chiar deloc cu vaporii alcoolului, au început să bocească viaţa de care tocmai ne despărţeam. Îmi vine destul de greu să vă descriu scena în care aceştia se îmbrăţişau plânşi şi cu scuipatul care nu voia să le mai stea în cavitatea bucală împrăştiat pe obraji, cu mâneca sacoului. Ce să mai, imagine demnă de cel puţin un premiu Oscar, mai ales acum când sunt în vogă filme precum Lupul de pe Wall Street sau Marea Mahmureală. Parcă şi acum îmi sună în cap bocetele unuia care o implora pe domniţa cu care se afişase la bal să-l ierte că s-a matolit atât de grav şi să-i descuie cabana. De fapt, pe ritmul acestor tânguiri făcute parcă în tonalitatea descântecelor am şi adormit. Iar a doua zi, când ne-am trezit destul de turmentaţi, am observat că cel încuiat pe-afară reuşise totuşi să intre pe un gemuleţ al cabanei, de unde a căzut pe o masă, unde l-a şi furat somnul.

Ne-am adunat apoi pe terasa însorită a localului din pădure pentru a ne întrema cu câte o cafea sau două şi, mai ales, pentru a ne declara mândri de banchetul abia încheiat. Sentimentele împărtăşite atunci erau destul de confuze: unii îşi exprimau regretul că paranghelia s-a terminat parcă prea repede, altora le părerea rău de faptul că Titircă nu a vrut să plece până când nu ne-a văzut pe toţi incapabili de a mai asista la vreun program artistic - de orice fel ar fi fost el -, iar alţii erau încântaţi că după bairam aveau suficiente picanterii de povestit în cele două săptâmâni de şcoală rămase. Şi asta, deoarece stabilisem ca data banchetului să fie înaintea examenelor finale, sperând că astfel profesorii din comisii, invitaţi şi ei, vor fi mai îngăduitori. Dar n-a fost aşa, că deh, socoteala de dinainte nu se nimereşte cu cea de după bal!