Scrisoare către tinerii mei prieteni

Ştiţi deja că îmi sunteţi nespus de dragi şi tocmai de aceea vă şi scriu. Nu sunt lucruri noi, vi le-am tot spus în ultimii ani, de când ne-am împrietenit. Dar consider că acestea trebuie să rămână şi scrise, că vorba aceea, „verba volant, scripta manent!”. Aşadar, preaiubiţilor, unde alergaţi aşa de tare? Cine vă tot mână să ieşiţi înainte de vreme din copilărie? De ce vă grăbiţi să creşteţi?…

Cei care nu ştiaţi, aflaţi că am un ochi tainic cu care vă pot vedea profilurile şi chiar selfie-urile de pe reţelele de socializare; dar vă observ şi pe stradă, mai ales atunci când nici nu vă gândiţi. Şi ştiţi ce văd când îl folosesc? Pe voi, băieţii, vă văd cu sprâncenele pensate după modelul femeiesc şi cu muşchii umflaţi gata să vă spargă pieptul - mai că aţi pleca la oaste, pregătiţi să încasaţi un glonţ -, uitând prea lesne că încă sunteţi copii. Iar vouă, domniţelor, vă văd buzele ţuguiate şi decolteurile generoase cu ajutorul cărora speraţi voi să mai adăugaţi câţiva ani vârstei necoapte de care vă ruşinaţi.

Şi mai văd ceva. Văd ce scrieţi, dar mai ales şi cum o faceţi. Iar problema gravă e că şi profii voştri deţin câte un ochi din acesta misterios. Vă mai văd şi cum distribuiţi citate greu de înţeles despre eşecurile amoroase care v-au marcat. Pe bune?… Dacă nu v-aţi fi grăbit să creşteţi, atunci nu aţi fi fost nevoiţi să vă lingeţi rănile provocate de amorul prematur. Capatoşi şi poptămaşi, cătălini şi mădălini, asistente şi prezentatoare din televiziune, iată călăuzele pe care le citaţi. Practic, aţi înlocuit lectura cărţilor cu „share-uitul” citatelor, încă şi acest lucru îl văd.

De ce să nu vreţi să mai copilăriţi, de ce să vă ruşinaţi tocmai cu cel mai curat timp al vieţii? Nu faceţi greşeala pe care şi eu însumi am făcut-o, nu vă pervertiţi încă, mai rămâneţi copii! Sau nu ştiaţi că voi, tinerii, sunteţi modelele noastre, ale celor mari? Isus însuşi ne-a spus-o (că tot sunteţi înnebuniţi după citate): „Cine nu va primi Împărăţia Domnului ca un copil nu va intra în ea” (Marcu X, 15). Ca un copil? Ce vrea să însemne aceasta? Cu sprâncenele pensate şi cu buzele ţuguiate, adică!?… Doamne fereşte-ne! Aşa modele vreţi voi să ne fiţi? Dragilor, dacă vreţi ca noi să fim mai buni, învăţaţi-ne, oferiţi-ne exemplul vostru de bunătate, vă implorăm!

Dar ştiţi încă ceva? Cu ochiul meu tainic, văd că voi deja sunteţi mai buni…, mai buni decât noi, persoanele adulte. Atunci când nu vreţi să-i impresionaţi pe cei din jur, arătându-le diversele părţi exterioare ale trupurilor voastre adolescentine, văd în sfârşit şi ce aveţi în voi. Vă văd inimile şi aspiraţiile, vă văd credinţa şi gândurile ingenue… Iar uneori - când îmi permiteţi să mă alătur vouă în rugăciune - văd cu limpezime cine sunteţi voi cu adevărat şi vă sunt recunoscător pentru aceasta. De aceea mă şi înclin în faţa inocenţei şi a tinereţii voastre, prietenii mei buni, păstraţi-le cu cinste!

La nunta soră-mii

Nunta soră-mii era evenimentul toamnei, dar nu doar pentru ea şi cumnată-miu, ci şi pentru banda de seminarişti din care făceam parte. De ce insistase soră-mea să-i aduc toţi nebunii pe cap? Păi, e logic: pentru că, pe de-o parte, voia să ne ofere motiv şi spaţiu pentru distracţie, căci îi rămăseserăm simpatici încă de când locuise în Râmnic, iar pe de altă parte, avea nevoie de măscărici pentru a-i distra şi pe mesenii invitaţi! Onoraţi de o asemenea invitaţie şi, mai ales, datorită faptului că eram scutiţi de taxele aferente nunţilor, vineri seara, ne-am urcat în personalul care avea să ne ducă spre anticipatul dezmăţ.

Cu poftă de viaţă şi mândri peste măsură, je, Grasu, Viţi, Iedi şi Buză - şi dacă a mai fost vreunul, să mă ierte că l-am omis - ne-am pogorât în gara din Osica. Nu o să detaliez aici despre prima seară în care frate-miu ne aducea vinul casei cu găleata, pentru a-l degusta şi nici nu vă voi spune după câte găleţi l-am etichetat. Dar asta aşa, ca să nu fiu acuzat că aş avea memorie de elefant în cel mai pur sens. Ştiu că pe domniile voastre vă intereseaza doar ziua nunţii. Şi să nu mă întrebaţi nici de rochia miresicii, nici de papionul mirelui, deoarece ele nu fac subiectul acestei confesiuni. Dragă soră-mea şi scumpul meu cumnăţel, sorry, dar aici altele vor fi personajele principale!

Dar să revenim la oile noastre. Din câte îmi amintesc, Viţi a fost singurul care a rămas de strajă, lângă găleată, şi nu a dormit în acea dimineaţă. Iar asta nu era vreo surpriză, putea s-o ţină aşa vreo două zile neîntrerupte!… Iar acum, să nu uităm cine eram şi de ce veniserăm! Ne-am aranjat cum se cuvine şi, după câţiva kilometri de luat în picioare praful comunal, a urmat un adevărat recital dat de noi, seminariştii, în biserică. Desigur că nici părintele nu s-a lăsat mai prejos, până nu a făcut gluma cu muşcatul pişcotului - de era să-şi muşte mirii limbile - nu s-a lăsat! Neştiind cele ce vor urma şi bănuind că acela ela punctul culminant al venirii noastre la nuntă, fireşte, soră-mea era extrem de încântată.

Până la lăsarea serii, lucrurile au evoluat în mod obişnuit: drumul de la biserică acasă, alt praf, pe altă cale, de luat în picioare; nuneasca din faţa cortului întins în drum, cu deja consacratele linguşeli lăutăreşti: „Ce mai soare luminos, ce mai ginere frumos! / Bagă mâna-n buzunar, hai, hai, ginere, hai! / Dă bacşiş la lăutar, hai, hai, ginere, hai!... / Nu e vorba de parale, dar e fala dumitale!” etc.; urcatul bradului pe casă şi furtul pantofilor miresicii; răscumpărarea pantofilor; apoi, într-un final, aşezarea la mesele întinse în cort.

Aici ne-am dat prima dată în spectacol. Nemulţumiţi că solistul nu fredona şi ta-da-dam, ta-da-dam, ta-da-da-da-da-da-da-dam-ul din refrenul Drumurilor noastre pe care-l dedicaserăm mirilor, am dat buzna pe scena improvizată şi să vezi bătaie pe microfon! Cine altul decât Viţi putea să iasă învingător! Nemulţumiţi, probabil din cauză că le mâncam pâinea, lăutarii au ameninţat că dacă nu-i lăsăm să-şi facă programul, vor pleca. Mâhniţi, ne-am aşezat la locurile noastre şi am început să planificăm furtul miresei. În timp ce ne organizam, un unchi de-al miresicii care stătea gură cască printre noi, nemaisuportând ritmul în care veneau sticlele cu vin în mijlocul nostru, s-a văzut, dintr-o dată, întins sub masă, unde a şi poposit pentru o perioadă. Planul era ca şi făcut! Şi, deoarece fuseserăm daţi la o parte de la recompensa încasată pe pantofii miresei, urma să ne răzbunăm şi să le-o luăm tuturor înainte, furând mireasa până la servirea sarmalelor. Vă daţi seama ce de mai de originalitate: mireasa furată de seminarişti!

Ne-am înţeles cu părintele să pornească motorul Daciei Break 1310 - care nu mai ştiu a cui era -, iar noi am mers să-i spunem soră-mii să ne urmeze la maşină pentru a-l convinge pe părinte să nu plece deoarece, chipurile, întârziaseră alergătorii cu sarmalele. Mireasa ne-a urmat fără a mai sta pe gânduri, însă pe la jumătatea drumului, am fost prinşi din urmă de ginere care se prinsese de schemă. De dat înapoi, nu mai puteam, că doar în joc era orgoliul nostru. Aşadar, i-am făcut semn lui Grasu să-l ţină pe mire până când reuşeam să o introducem pe mireasă cu toată rochia pe bancheta din spate. Dar Grasu meu, ce să vezi, mi l-a proiectat pe cumnată-miu – care era pe jumătatea lui – vreo doi metri mai în spate! Am sărit apoi în maşină, care în portbagaj, care peste mireasă, şi am demarat în trombă spre popasul turistic din afara satului. Aici a trebuit să-i dejucăm planurile mirelui care venise să-şi recupereze mireasa moca. Într-un final, l-am lăsat să o recupereze, dar pentru asta a trebuit să ne plătescă câte o baterie de busuioacă şi câte un pachet de cuie.

Încântaţi peste măsură de isprava de mai devreme, ne-am întors la nuntă şi am ieşit la joc. Aici ar mai fi de amintit hora de mână jucată cu exces de energie de Grasu, dar mai ales spectacolul dat de Viţi în mijlocul horei. Acesta legase hârtie creponată, din cea care împodobea cortul, la gâtul unui PET de doi litri din care servea vinul. Apoi, stând în interiorul horei, a început să i se adreseze recipientului ornamentat: „Zdreanţă ce eşti, te mozolişi cu toţi, infidelo! Ia uite, cu ăla dăduşi sub masă!… Da io încă te mai iubesc, fă, şi ştii de ce?… Că tot la mine te întorsăşi, hai să mai îmi dai o sărutare!”. Şi ducea PET-ul la gură spre deliciul celor prinşi în horă.

După toate acestea, mi-ar fi destul de greu să relatez şi care pe unde s-a aciuit spre dimineaţă. Îmi amintesc, totuşi, imaginea unuia dintre noi care dormea cu o mâţă în braţe… Panicat din cauză că îşi pierduse buletinul, probabil în timpul îndrăcitei hore în care se prinsese, Grasu a fost cel care ne-a trezit în cea de-a treia zi. După ce am făcut ochi, am mers la miri pentru a le ura cele specifice evenimentului abia încheiat şi, înarmaţi cu câte o sticlă de vin de căciulă, ne-am îndreptat morocănoşi spre gară. Dar până să ajungem în Piatra, unde trebuia să schimbăm trenul, am adormit din nou! Ne-am mai trezit după vreo două ore. Norocul nostru că era cap de linie şi trenul în care aţipisem fusese garat. Desigur că am pierdut prima legătură spre Vâlcea, însă, ţinând cont de starea în care ne aflam, aceasta era cea mai mică problemă pe care o aveam!

Sfântul Gheorghe. Omilie

„Nu este sluga mai mare decât stăpânul său. Dacă M-au prigonit pe Mine, şi pe voi vă vor prigoni!” (Ioan XV, 20). Acesta este un fragment din Evanghelia care va fi proclamată mâine, în bisericile de rit oriental. Iată, deci, ce presupune viaţa de creştin! Nu există cale de mijloc, ci doar chemarea la a săvârşi fapte măreţe. Iar mâine îl vom serba pe unul dintre cei care au suportat cu eroism suferinţa pentru Domnul.

Sfântul martir Gheorghe s-a născut în anul 280, în Cappadocia – regiune din Turcia de azi -, într-o familie creştină. Datele despre viaţa sa au fost scrise ulterior şi din ele rezultă că Gheorghe era un tânăr puternic, frumos şi inteligent. A trăit în timpul împăratului roman Diocleţian care i-a şi oferit rangul de ofiţer în garda sa personală. Când însă, în anul 303, Diocleţian a început crunta prigoană împotriva creştinilor, Gheorghe s-a văzut silit să aleagă între fidelitatea pentru împărat şi cea pentru Dumnezeu. Nu a acceptat compromisul şi, deşi era ameninţat cu pierderea propriei vieţi, i-a răspuns ferm împăratului: „Sunt rob al lui Hristos şi mă încred în El”.

În timpul chinurilor groaznice la care era supus - lovirile cu sulița, lespezile de piatră așezate pe piept, trasul pe roată, groapa cu var, încălțămintea cu cuie, băutura otrăvită, bătaia cu vâna de bou - tânărul Gheorghe nu l-a rugat pe Dumnezeu să-l scape, poate tocmai pentru a nu se împotrivi Evangheliei: „Nu este sluga mai mare decât domnul său. De m-au prigonit pe Mine şi pe voi vă vor prigoni…”. De aceea, mucenicul Gheorghe nu a cerut decât putere ca să poată răbdă până la capăt. În cele din urmă, după cumplite suferinţe, sfântul a fost decapitat, primindu-şi astfel cununa de martir ca răsplată a fidelităţii credinţei sale, în anul 304.

Însă persecuţiile şi crimele împotriva creştinilor nu s-au oprit în antichitatea creştină, ci ele continuă şi în zilele noastre. „Biserica noastră este o Biserică a martirilor” - spunea Papa Francesco săptămâna trecută, atunci când a vorbit despre cei care, chiar şi în zilele noastre, sunt persecutați și ucişi doar pentru că sunt creştini. Poate că a sosit timpul să ne întrebăm şi noi: care sunt mucenicii zilelor noastre?

Mai întâi, să ne îndreptăm gândurile către victimile regimurilor totalitariste din secolul trecut. Să ne gândim la episcopii noştri morţi în faimă de martiri, pentru care să ne rugăm să fie ridicaţi cât mai curând la cinstea altarelor. Dar să ne gândim - aşa cum ne sugera şi Sfântul Părinte - şi la creştinii care au primit cununa martiriului în ultimele luni. Astfel, să ne gândim la cei 21 de creştini copţi decapitați pe plaja din Libia; să ne gândim la băiețelul de numai trei ani ars pe faţă în timp ce era călcat pe cap deoarece a încercat să-şi scoată din flăcări biblia pentru copii care îi fusese aruncată; sau la tânărul de 15 ani din Pakistan care zilele trecute a fost stropit cu benzină, incendiat şi ucis de alţi doi tineri, pentru că s-a declarat creştin; să ne mai gândim şi la cei 150 de tineri studenţi ucişi în Kenia, deoarece şi-au mărturisit crezul în faţa călăilor; şi nu în ultimul rând, la cei 30 de etiopieni creştini asasinați în urmă cu doar câteva zile…

Iată, preaiubiţilor, ce înseamnă asumarea botezului! Creştinismul nu înseamnă doar să vin la biserică, să pun doi lei în cutia milei, să schimb două-trei bârfe cu fraţii sau cu surorile din comunitate şi apoi să mă întorc în confortul de acasă. Nici Sfântul Gheorghe şi nici martirii evocaţi nu au procedat aşa!… Atunci, ce înseamnă creştinismul? Nu ştiu să vă spun exact, însă putem să începem să ne rugăm cu statornicie şi cu fervoare pentru creştinii din toată lumea care în aceste zile rabdă de bunăvoie ceea ce Mântuitorul a profeţit prin cuvintele: „Vine ceasul când cel ce vă va ucide să creadă că aduce închinare lui Dumnezeu” (Ioan XVI, 2).

Majorate sau bagatelizate?

În perioada liceului, pe plan local, era foarte bine cunoscută simbioza dintre seminarişti şi pedagogice. Pe atunci exista chiar şi o vorbă, cum că majoratul pedagogicei nu ar fi fost de pomină dacă nu ar fi invitat măcar un seminarist. Iar noi, ori de câte ori eram invitaţi la astfel de prilejuiri, încercam din răsputeri să nu dezamăgim.

Cea mai mare dificultate era să facem rost de cadou. Dacă aveam noroc, găseam pe malul Olăneştiului vreun pietroi in formă de cord pe care ne străduiam să scriem cât mai caligrafic: „Primeşte această inimă trainică, semn al admiraţiei ce ţi-o purtăm! La mulţi ani! Buză & Ostro”. Însă, atunci când nu găseam pietroiul potrivit, mai aveam o altă variantă de rezervă. Ambalam frumos o cutie imensă, o umpleam cu confeti - pe care îl făceam din revistele colorate de integrame -, iar pe fundul ei lipeam un bileţel pe care scriam ceva asemănător cu mesajul de pe piatră, precum: „Aveam nevoie de această cutie ca să băgăm în ea toată admiraţia ce ţi-o purtăm etc., etc.”.

Odată rezolvată chestiunea cadoului - deloc facilă, uneori pierdeam o jumătate de zi până găseam pietroiul -, trebuia să ne ocupăm de costumaţie. Iar cele mai bune costume, negreşit, le aveau bibanii răsfăţaţi din Harcov sau cei basarabeni. Nu vă minunaţi, împrumutul vestimentaţiei de ocazii era la modă în Seminar, dar şi în Pedagogic. Îmi aduc aminte că era mai uşor să îmbrăţişezi consecutiv aceeaşi rochie, decât aceeaşi domnişoară! Se mai putea întâmpla ca cel care era nevoit să-ţi împrumute costumul, să nu aibă aceeaşi mărime şi la pantofi. Şi de aici se ivea un alt chin, pentru că din această pricină, în weekend, toţi pantofii de lac erau ascunşi.

Chiar de nu aveam niciodată bani pentru cadouri, dacă ne doream să onorăm invitaţiile la majoratele pedagogicelor, era musai să avem bani pentru a-i mitui pe pedagogii seminarului. Aceştia puteau trece cu vederea absenţa noastră nocturnă, pentru un preţ rezonabil: un Assos şi două-trei serii de cartoane la Bingo, dar cred că v-am mai povestit despre acestea. După ce soluţionam şi acest ultim aspect, aranjaţi şi parfumaţi cu spray Intesa Unisex, Malizia Uomo sau cu ce aveau bibanii mai bun, înşfăcam preţuitul cadou şi, strecurându-ne printre gratiile de la baie, respiram aer de libertate.

Intrarea la chef era mai tot timpul majestuoasă. Îmbrăcaţi în costume negre, cu pantofi lustruiţi profesionist şi cu ditamai cadoul în braţe, îi impresionam din prima pe fericiţii părinţi posesori ai fetelor sărbătorite. Pe ele însă, mai puţin. Domniile lor cunoşteau prea bine cu cine au de-a face. Şi noi, la fel, le cunoşteam pe ele! Ieşirea, însă, nu era tot timpul la fel de onorantă. Ba părinţilor nu le plăcea dansul lasciv al seminariştilor de pe mese, ba Buză uita că a fost prezentat ca fiind iubitul sărbătoritei şi se săruta în văzul tuturor cu vreuna din verişoarele nefericitei, ba ne pierdeam din prestigiu atunci când erau desfăcute cadourile ş.a.m.d. Iar toate acestea se întâmplau pentru că, mai mereu, uitam că acela nu era majoratul nostru…

Poate, pe viitor, chiar voi descrie o astfel de sărbătorire sau vreun banchet mai în detaliu. Doar că problema cu care m-aş confrunta ar fi următoarea: cum să fac acest lucru, fără să mă incriminez!? Până voi găsi o soluţie, las timp ca gândurile să vă zburde în voie. Dar chiar, doamnelor, dumneavoastră aţi invitat seminarişti la majorat?

Toma-Legistul sau Toma-Credinciosul?

Prima duminică după Învierea Domnului este cunoscută ca fiind "a Tomii", adică a apostolului Toma sau Geamănul, conform traducerii din limba aramaică. Geamănul făcea parte din grupul celor 12 apostoli şi, conform tradiţiei, a predicat Evanghelia lui Hristos tocmai în îndepărtata Indie, acolo unde ar fi suferit martiriul. Şi cu toate acestea, Toma ne este cunoscut mai ales datorită apelativului atribuit pe nedrept – Necredinciosul. Iar necredinţa Geamănului s-ar datora faptului că nu a crezut din prima în Învierea Domnului mărturisită de ceilalţi ucenici.

Însă, vă întreb, ceilalţi ucenici cum s-au comportat atunci când au primit vestea Învierii de la femeile mironosiţe? Răspunsul îl aflăm la Luca evanghelistul care ne spune că acele cuvinte "li se păreau apostolilor basme şi nu le credeau" (Luca 24, 11). Probabil că tocmai de aceea primul lucru făcut de Isus – atunci când a intrat prin uşile zăvorâte la ucenicii adunaţi fără Toma – a fost să le arate mâinile şi coasta sa. Abia apoi "s-au bucurat ucenicii, văzându-l pe Domnul" (Ioan 20, 20). E adevărat că Toma se îndoieşte de spusele prietenilor săi, dar cine nu s-ar îndoi la auzul unei asemenea relatări fantasmagorice? De aceea, şi Geamănul vrea să aibă parte de acelaşi privilegiu şi să vadă cu proprii ochi ceea ce şi ceilalţi au văzut. Aşadar, putem să spunem că Toma a pus la îndoială, mai degrabă, spusele prietenilor săi – că l-au văzut pe Domnul –, decât Învierea Mântuitorului.

Drept dovadă, opt zile mai târziu, atunci când Domnul i s-a adresat spunându-i: "Adu degetul tău încoace şi vezi mâinile mele şi adu mâna ta şi o pune în coasta mea!" (Ioan 20, 27), Toma NU s-a apropiat de Isus pentru a-i verifica rănile, ci i-a fost suficient şi lui – ca şi celorlalţi apostoli, cu o săptămână mai înainte – doar să îl vadă pe Domnul. În acest fel, Toma acţionează ca un credincios autentic, fără să mai fie nevoie să îi pipăie rănile Domnului, şi îşi exclamă crezul în Înviere prin răspunsul dat Mântuitorului: "Domnul meu şi Dumnezeul meu!" (Ioan 20, 28). Desigur, mai devreme, în versetul 27, vedem şi cum Isus îl mustră pe Toma spunându-i: "Nu fi necredincios, ci credincios!". Însă, chiar şi aşa, ar trebui să facem totuşi diferenţa între necredinţă, care înseamnă refuz total, şi îndoială.

Dar de ce s-a împământenit această convingere atât de adânc în mințile creștinilor, că Toma i-ar fi examinat rănile Domnului? Probabil – la fel ca în speța mărului mușcat de Adam și de Eva – din cauza realizărilor artistice care îl înfățișează pe apostol cu degetul înfipt în rana coastei Mântuitorului. A fost suficient ca pictorii renascentiști să picteze un măr în mâinile protopărinților, ca să uităm că Biblia nu menționează acest fruct ca fiind cel cu pricina. La fel, a fost suficient să vedem tablouri celebre cu Toma Necredinciosul, ca să uităm că evangheliile nu menționează niciun fel de examinare medico-legală făcută de Geamăn.

Şi, până la urmă, cine suntem noi şi cât de puternică ne este credinţa, ca să-l stigmatizăm cu apelativul de Necredincios pe cel numit Apostolul Indiei, pe cel care a călătorit cel mai mult dintre toţi apostolii pentru a răspândi Evanghelia? Şi câţi dintre noi, creştinii credincioşi, nu suntem la fel ca Toma, ba chiar mai şovăielnici decât el, atunci când îi cerem lui Dumnezeu fel de fel de dovezi, de semne demne de spectacolele de circ, pentru a crede cu adevărat? Aşadar, cine este necredinciosul? Nu vă osteniţi căutând răspunsul acestei ultime întrebări, îl ştiţi încă din copilărie: cine zice, ăla e!

Addenda. De ce am ținut morţiș să îi fac această succintă apologie Apostolului Toma? Deoarece am fost botezat fix în ziua consacrată lui – în duminica de după Sărbătoarea Învierii – şi, cumva, îl percep pe Toma ca pe geamănul meu, în cele spirituale. Așadar, ziua nașterii mele din Spirit și din apă este influențată de pascalie, deci este mobilă. Off topic: dvs. vă știți data botezului?

Prohodul stereotip

Pornind dintru început de la zicala: „Să nu faci ce face popa”, de data aceasta, vă voi povesti cum se poate desfăşura Denia Prohodului într-un sat din Sudul Românicii, undeva printre colinele viticole ale Drăgăşaniului. Eram, probabil, în ultima vacanţă de Paşti a seminarului liceal. Misiunea pastorală îmi purtase paşii la ţară, la bunica iubitei, într-unul din satele Olteniei care se termină, inevitabil, cu sufixul „–eşti” care ar însemna, desigur, urmaşii lui… cine-o fi: popa, protopopul, Ion, George sau Fârtat.

Mamaie, aşa cum o ştim - cei care o ştim - nu s-a răbdat şi a umplut tot satul că primise vizita unui teolog ce o va lua pe una din nepoate (că bine a mai prezis!). Aşa că vrei, nu vrei, bea Grigore agheasmă! Musai trebuia să ajung la bisericuţa din cimitirul de peste deal la deniile dinaintea Învierii. Eu, ca orice seminarist, nu îmi propusesem să merg în miez de noapte la biserică. Şi asta din cauza obligativităţii participării la programul liturgic din seminar. Căpătasem pe atunci o oarecare repulsie faţă de participarea la slujbe, de aceea aşteptam cu nerăbdare vacanţele, ca să nu mai trec pe la biserică! Iar la sfârşitul vacanţei, mă înţelegeam eu cumva cu părintele paroh ca să-mi iscălească biletul de voie.

Aşadar, era vinerea patimilor şi deja se înnoptase când am trecut dealul  pentru a ajunge la biserică. Am ajuns cu câteva minute înaintea orei 11:00 din noapte, când trebuia să înceapă utrenia de seară. Pentru că părintele a întârziat mai bine de 30 de minute - lucru care nu i-a deranjat câtuşi de puţin pe drepţii credincioşi -, tinerii, băieţi şi fete, ne-am aşezat roată pe mesele şi băncile din cimitirul din jurul bisericii, pentru a putea palma cuiele ce le treceam din mână în mână. Când părintele şi-a făcut apariţia, surprinşi parcă de rapiditatea cu care a intrat în curtea cimitirului, am luat toţi poziţia de drepţi. Şi aşteptam să între în bisericuţă, ca apoi să-l urmăm şi noi. Văzându-l pe părinte cum s-a împiedicat de singura treaptă de la intrare, am decretat cu voce tare: „Bă, fiţi atenţi că popa-l vostru e beat!”. Cei din jur au reacţionat zâmbindu-mi cu subînţeles, aşa, ca şi când nu ar fi fost o noutate.

La intrarea în pronaos părintele mă aştepta ca pe pâinea caldă, căci fusesem dat în primire de babele satului care se mândreau cu un aşa oaspete ca mine.

- Tu, îîî…, eeeşti seminarist, Viorele?

- Da, părinte, dar mă cheamă Victor - i-am răspuns.

- Atunci, Viorele, să formezi o strană cu tinerii din sat! Şi trăgându-l apoi de ureche pe Andrei, până l-a adus între noi, părintele a continuat: Ia, na-l şi pe băiatu’ domnului director şi mai luaţi-le şi pe fete şi… ăsta, ăsta…, ţârcovnicul să cânte cu femeile în cealaltă strană!

- Da, părinte, io nu prea le am cu… - am încercat eu să scap.

- Sss…, să nu aud nimic! A ridicat părintele tonul şi întorcându-se pe călcâie spre altar, îmbujorat cum era, s-a adresat tuturor: Astăzi cântăm prohodul stereotip!

Ne-am luat locurile în strane şi am început: binecuvântare, rugăciuni începătoare, psalmi, ectenia întreită, tropare şi apoi, din mijlocul bisericuţei, părintele ne-a dat tonul: „În mor-mânt vi-eaţă, pus ai fo-o-ost Hris-toa-se…!”. Şi am tot continuat, o strofă cânta strana dreaptă – eu şi tinerii din sat -, o altă strofă cânta strana stângă – ţârcovnicul cu venerabilele doamne. Totul a decurs binişor, până când părintelui i-a venit rândul să iasă din altar şi să repete prima strofă. Văzând că părintele nu intră în scenă, l-am trimis din priviri pe ţârcovnic ca să-l scoată din altar şi am început să cânt duios, aşa cum mă ştiţi: „În mormânt viaţă, pus ai fost Hristoase…!”. Nu am terminat de cântat primele două versuri că ţârcovnicul a şi ieşit din altar, rostindu-mi panicat: „Părintele, nu mai e părintele!”. Ne-am uitat uluiţi unii la alţii şi am decis ca ţârcovnicul şi încă un bărbat să-l caute pe-afară, în timp ce noi începeam starea a doua a prohodului.

După un timp, bărbaţii s-au întors răsuflând uşuraţi:

- Îl găsârăm pă părintele, ieşisă mai dăvreme pă uşa dân altar. Îi fu rău şi să pusă p-o bancă în cimitir. Ne zâsă să terminăm noi prohodu’ şi să-l chemăm şi pă ’mnealui la ’vanghelie.

Era unul din momentele acelea în care nu ştiam dacă era cazul să râd sau să plâng. Am continuat să cântăm strofele stărilor pe rând, una noi, alta strana vecină. Şi nu mă puteam abţine să zâmbesc ori de câte ori îmi răsunau în cap cuvintele părintelui de dinaintea slujbei: „Să cântăm stereotip!”.

Cândva, în miez de noapte, părintele a intrat ca vijelia în biserică – pe uşa din faţă, de data aceasta – şi luând evanghelia din altar, a proclamat-o, apoi a continuat cu predica:

- Ce, îîî…, să vă doresc, în această noapte, hmmm…, preasfântă?… Multă sănătate!

- Mulţumim, părinte, să vă trăiască familia! Au răspuns bătrânele îmbujorate de asemenea urare primită.

- Hop, hop, hop - le-a întrerupt părintele, dezaprobând cu degetul arătător -, sufletească, după aaaia şi d-aia trupească!

Apoi am trecut toţi în coloană prin faţa sfinţiei sale ca să-i pupăm mâna şi ca să ne miruiască. La întoarcere, în drum spre casă, m-am depărtat puţin de gaşca tinerilor şi le-am abordat pe babele satului:

- Da, cum de acceptaţi să vină popa rupt de beat la slujbe?

- Eee, mamă - îmi spune mamaie -, câteodată vine băut şi în duminici, dimineaţa. Da e dî la noi dân sat. Ţâne a doua fomeie şi nu prea să rabdă. Când să îmbată, nevastă-sa asta d-a doua îl cheamă pă tac-su şi-l leagă în curte dă boltă şi-l ţâne acolo legat. E amărât, săracu, ce să-i faci!

La aşa scuză, niciodată nu mi s-a părut mai actuală o altă zicală care spune că fiecare parohie îşi merită popa pe care îl are…

Cu părintele m-am mai întâlnit, peste ani, în birtul satului. Se pensionase pe caz de boală şi atunci tocmai îşi servea cinzeaca de dimineaţă. I-am urat să-i fie de bine, dar am ceva îndoieli ca aşa îi va fi.