Un weekend cu Cercetaşii Români Uniţi, la Râmnicu Vâlcea

Sâmbătă şi duminică, 26 şi 27 septembrie, Parohia Greco-Catolică din Râmnicu Vâlcea i-a avut ca oaspeţi pe Cercetaşii Români Uniţi, mai exact pe câţiva dintre membrii grupului Vasile Aftenie din Bucureşti. Scopul vizitei cercetaşilor a fost unul dublu: aflarea unei locaţii în care să se desfăşoare tabăra cercetăşească de iarnă şi depunerea de noi promisiuni, urmată de activităţi cu tinerii parohiei noastre. Aşadar, în pofida ploii insistente, am avut parte de două zile rodnice, presărate cu emoţii nebănuite. Pentru a pune la punct detaliile vizitei lor, cercetaşii au ajuns în Râmnic vineri seara, atunci când ploaia încă nu începuse să ne sâcâie. Bucuria revederii şi cea a dialogului clasic – cel purtat faţă către faţă şi nu tastă către tastă – ne-au ţinut treji până spre miezul nopţii şi ne-ar fi ţinut şi mai mult, dacă sâmbătă de dimineaţă nu ar fi trebuit să fim gata, ca întotdeauna, de acţiune. Stabiliserăm deja ca sâmbătă să nu ne întoarcem acasă, până ce nu vom fi găsit locul taberei de iarnă din 20-23 decembrie, anul în curs.

La Fântânele, Ciungetu

Conform celor stabilite, sâmbătă ne-am îndreptat către Valea Oltului şi ne-am oprit la Brezoi, în Ţara Loviştei, unde am vizitat biserica romano-catolică „Sfântul Anton”. De aici am pornit mai departe, pe Valea Lotrului, în căutarea cabanei perfecte. După ce am luat în considerare câteva locaţii de cazare întâlnite pe acest drum, înainte de intrarea în Voineasa, am cotit brusc la stânga, pe lângă cursul Latoriţei, spre Ciungetu – localitatea în care se află cea mai mare hidrocentrală de pe râurile înterioare ale României – în căutarea unor locuri mai pitoreşti. În Ciungetu (650 m altitudine), am lăsat în urmă asfaltul, dar şi ploaia, şi am luat încă 10 km de drum forestier în pieptul celor două mici autoturisme, pe coasta Munţilor Latoriţei, până ce am ajuns în punctul La Fântânele (1250 m altitudine). De aici, Valea Latoriţei care se întindea scăldată în soare sub noi – văzută dinspre Munţii Parâng şi încadrată între munţii omonimi şi Munţii Căpăţânii – pur şi simplu ne-a fascinat privirea. Apoi, spre seară, cu satisfacţia lucrului bine făcut, ne-am întors la Râmnicu Vâlcea, dar nu înainte de a căuta şi noi umbra Voievodului Mircea, la Mănăstirea Cozia.

La Cozia, Călimăneşti-Căciulata

Duminică, altă zi, altă poveste. Am participat cu toţii la Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie celebrată în biserica „Sfânta Rita” din Râmnicu Vâlcea, la sfârşitul căreia trei tineri (doi vâlceni şi un bucureştean), plini de emoţie, în faţa Sfântului Altar şi a comunităţii greco-catolice, şi-au depus promisiunea de cercetaş. După eveniment, cercetaşii au făcut cunoştinţă cu tinerii parohiei, apoi am servit o gustare pregătită de aceştia..., adică de gazde. Pentru că ploaia nu ne-a slăbit deloc, am rămas în biserică şi, acompaniaţi de preoţi, am cântat pe versuri cercetăşeşti, dar şi cântece creştine (click aici pentru o mică demonstraţie). Am încheiat întâlnirea cu jocuri în timpul cărora glasurile voioase ale tinerilor au acoperit în totalitate ropotul ploii de afară. Pentru toate aceste clipe de har şi pentru cele ce vor urma, se cuvine să le mulţumim călduros tinerilor. Aşadar, dragi prieteni, aţi fost din nou la înălţime, ne înclinăm!

La biserică, Râmnicu Vâlcea

Crucea, suferinţă sau iubire?

Cristo - José López Furió

„Dacă voieşte cineva să vină după mine,

să se lepede de sine însuşi,

să-şi ia crucea şi să mă urmeze!”

– Marcu VIII, 34 –

vom auzi clar invitaţia pe care ne-o adresează Mântuitorul, în duminica după praznicul Înălţării Sfintei Cruci. „Să-şi ia crucea”…, adică să suporte cu stoicism durerile şi suferinţele de zi cu zi, am fi tentaţi să credem uitând că, mai mult decât durere, crucea înseamnă iubire, iubirea lui Dumnezeu pentru toţi oamenii. Pentru că dacă ne îndreptăm privirea cu atenţie către un crucifix, îl vom vedea pe Răstignit cu braţele larg deschise îmbrăţişându-ne şi, în acelaşi timp, arătându-ne cât de mult ne iubeşte. Este absurd să credem că Dumnezeu iubeşte durerea şi suferinţele oamenilor. Dacă ar fi fost aşa, creştinismul nu ar mai fi avut în centru Învierea, ci Patimile Domnului.

Aşadar, crucea este sinonimul iubirii absolute. Nu doar o iubire care compătimeşte şi spune vorbe de încurajare, ci una care se lasă răstignită, jertfită, în cuie, între cer şi pământ. Cei care sunt capabili să-şi sacrifice viaţa pentru alţii, fac acest lucru din iubire, nu pentru ca sunt sadici. Părinţii care nu îşi înternează copiii bolnavi în ospicii sau nu-i abandoneaza în orfelinate, tot din iubire se consumă pentru micuţii lor. Copiii care îşi îngrijesc părinţii bătrâni şi nu-i duc în aziluri, la fel. Soţii care rămân să sufere alături de parteneri atunci când obstacole imense ameninţă familia, tot din iubire o fac. Pentru că acesta este exemplul pe care ni l-a dat Învăţătorul inimilor noastre prin patima sa sfântă: să nu iubim cu măsură, ci până la capăt!

Dar dacă spunem despre cruce că e sinonimul iubirii şi nu al suferinţei, atunci cum explicăm durerea celui nevinovat, am fi îndreptăţiţi să ne întrebăm. Unde este bunătatea lui Dumnezeu atunci când vedem imaginea copilului înecat în Mediterană, spre exemplu?… Să nu uităm, totuşi, că traficul de persoane, violurile, conflictele armate, crimele etc., sunt opera omului şi nu a lui Dumnezeu. Acestea sunt momente de durere a căror cauză este folosirea total eronată a libertăţii cu care am fost înzestraţi. Însă, în faţa unui copil care suferă din cauza unei boli incurabile sau care moare în urma unui cataclism natural, chiar şi cei care posedă credinţa cea mai mare încep să se îndoiască. Pentru că oricât am fi de buni creştini, nu putem fi scutiţi de suferinţă.

Şi atunci, care este răspunsul acestui mister al suferinţei?… Nicăieri nu putem găsi un astfel de răspuns. Dar dacă totuşi vom cerceta scriptura, ceva-ceva tot vom găsi: un Dumnezeu atât de bun încât să sufere şi să moară alături de noi şi care ne iubeşte într-atât, încât să ia asupra sa toate suferinţele noastre. Tocmai de aceea adevăraţii creştini nu văd în cruce suferinţa, cât văd măsura iubirii absulute a lui Dumnezeu.