Ce-or mai fi şi chendimele?... BINGO!

Trecuseră deja câteva săptămâni de la descălecatul meu la Vâlcea şi, în sfârşit, descoperisem ce sunt chendimele, antichenoma şi iporoiul, duşmani aprigi ai primelor nopţi petrecute în seminar. Acestea şi altele asemenea lor sunt semne vocale din muzica psaltică bisericească. Însă, înainte să aflăm acest lucru, ele erau nişte himere după care noi, bibanii, eram trimişi de către veterani, seară de seară, să le căutăm prin alte camere pe unde, chipurile, le-ar fi uitat. Răspunsul primit de fiecare dată atunci când întrebam: „M-a trimis şefu’ să îmi dai două chendime” era: „Bă, e nebun!? Nu mai ştie că le-a lăsat la camera 54? Caută-le acolo!”, iar camera 54 era, desigur, la un alt etaj.

Însă, precum şi Irina Loghin a aflat, într-un final, cine e inculpatul RASDAQ, aşa şi noi am descoperit, într-una din orele de Muzică Psaltică, cine erau aceste chendime care ne transformaseră în nişte factori poştali măscărici, atâtea nopţi în şir. Vă puteţi imagina ce feţe am făcut atunci când Spiru’ (duhovnicul sau spiritualul aşezământului teologic) ne-a desenat pe tablă două linii scurte, piezişe, despre care ne-a spus că sunt: „Două chendime – semn care ne indică să urcăm înălţimea sunetului cu o treaptă faţă de semnul precedent”! Eram uimit de naivitatea mea. Chiar şi Lupu – A.K.A. Wolfy, primul meu şef de cameră şi singurul domn elev seminarist mai mare în care puteam avea încredere - participase la toată tărăşenia cu căutarea chendimelor. Însă toate acestea aveau să îmi treacă atunci când Wolfy, probabil din dorinţa de a-mi recâştiga bunăvoinţa, m-a invitat să ieşim în seara respectivă în oraş. Bineînţeles, fără bilet de voie.

Iată-mă, aşadar, pus în faţa marelui moment. Odată ieşit printre gratiile ferestrei de la duşuri - tăiate cu bomfaierul de alţi înainte-mergători -, primeam marele botez, abia atunci intram cu adevărat în rândul seminariştilor! Fără să mă gândesc prea mult la faptul că puteam fi prinşi, însă dornic să mă fălesc în faţa celorlalţi bibani cu aventura nocturnă, m-am strecurat printre gratii. Cu inima aproape să-mi sară din piept, l-am urmat îndeaproape pe Wolfy, pe cărăruia bătătorită din spatele căminului (cea care ducea către libertate). Am sărit apoi gardul printr-un colţ întunecat şi, astfel, am simţit pentru prima dată emoţiile evadării. Sentimentele de teamă erau de acum înăbuşite de curiozitatea de a afla unde îşi propusese Lupu să mergem.

Alunecând ca pâlşii pe aleile dosite dintre blocuri, în 10-15 minute am ajuns în faţa sălii de bingo dintr-un complex comercial, în nordul oraşului. Vă imaginaţi, probabil, că mă uitam la geamurile colorate ale sălii, ca viţelul la poarta nouă. Aici ce-o mai fi!?

- Hai Ostro - mă încurajează Lupu, văzându-mă pierdut ca Laika-n spaţiul cosmic – că, dacă avem noroc, facem rost de bani să mergem la Bloody, dacă nu, ne întoarcem!

Încurajat în acest fel, am îndrăznit. Însă, după primii paşi făcuţi în sala de bingo, ŞOC! ŞOC! ŞOC!… La una dintre mese, pedagogul trăgea tacticos dintr-o ţigară. Crezusem că acesta se afla în cămin, că doar era de serviciu! Veni, vidi şi… pedagogul ne-a făcut semn să ne apropiem.

În zadar încercam să mă fofilez în spatele lui Wolfy, pedagogul – cel cunoscut sub acronimul SS - m-a abordat direct:

- Ostropele, ai dat de belea! Îmi pare rău, dar va trebui să-ţi faci bagajele!

Rămas fără cuvinte, abia reuşeam să îngân:

- Ştiţi, îîî… e prima dată…, vă rog io mult să nu…, că îîî…

- SS, nu mai speria copilu’; ia, zi-mi, cât ne costă ieşirea asta? - a intervenit salutar Wolfy.

- Lupule, de ce îi prosteşti, măh, pe bibani? - i s-a adresat SS dragului meu şef de cameră. Apoi a continuat: Să ştiţi că eu special am venit aici, să verific. Nu-mi face nici o plăcere, dar am aflat că frecventaţi bingourile noaptea… În fine, cât să vă coste, trei serii de cartoane şi un pachet de Assos, că io mai am ceva treabă pe-aici!

Rămaşi faliţi după ce i-am dat darul pedagogului şi dezamăgiţi de eşecul total al evadării, ne-am înapoiat agale pe aceleaşi alei dosite. Abia după ce ne-am strecurat printre gratii, în liniştea nocturnă a internatului, am putut să respir uşurat. Glonţul îmi trecuse milimetric pe la ureche. Ptiu, Doamne, ce bine că trecuse!… Nereuşind să adorm, din cauza emoţiilor trăite mai devreme, îmi valorificam timpul repetând în minte definiţia semnelor muzicii bizantine: două chendime – semn care indică să urcăm înălţimea sunetului cu o treaptă faţă de sunetul precedent; iporoi – semn care indică să coborâm înălţimea sunetului cu două trepte succesive faţă de sunetul precedent etc… Concentrarea, însă, îmi era tulburată sistematic de vocea străină a unei doamne care tot repeta plictisită: „Atenţie, s-a strigat linie, continuăm până la bingo!”. Mi-am ridicat capul de pe pernă şi l-am întrebat pe şef:

- Wolfy, ce e aia linie?

- Copile, ai chef de poveşti?… Ştiu că îţi sunt dator cu această explicaţie, dar să o lăsăm pentru altă dată, acum dormi!

- Da, dar atunci ne vom plăti libertatea din timp, sper!

- Bingo! Bravo, Ostro, înveţi repede!

Şi astfel, rânjind probabil cu satisfacţie, Lupu a încheiat dialogul nocturn.