Şi părinţii noştri au fost la Alba Iulia!

Ca de fiecare dată, şi anul acesta, la Alba Iulia, în capitală şi peste tot prin ţară, vom avea parte de aceeaşi poveste: politicieni şi ierarhi ai bisericii majoritare care vor ţine discursuri care mai de care mai patetice, dar şi mai lipsite de substanţă; apoi se vor pupa şi, desigur, vor juca şi Hora Unirii, cu gândul la căpătarea a niscaiva capital de imagine. Iar despre ce s-a întâmplat la 1 decembrie 1918 şi despre cine au fost adevăraţii partizani ai Marii Uniri, se vorbeşte tot mai puţin sau chiar deloc. De fapt, ştiţi şi domniile voastre că, în memoria colectivă, ziua naţională nu este despre aceia, ci despre ţuica fiartă şi iahnia cu cârnaţi, eternele pomeni electorale.

Acum, că tot v-am captat atenţia, vă voi dezvălui persoane, acţiuni şi instituţii, omise din Dumnezeu ştie ce motive, care au contribuit în mod determinant la realizarea unirii Transilvaniei cu România. Desigur, subliniind aportul personalităţilor unite la îndeplinirea evenimentului amintit anterior, aş putea fi acuzat de partizanat confesional. Dar ştiţi ceva?… Îmi asum de la bun început acest risc. De fapt, chiar nu mă mai interesează! Mă preocupă doar să vedeţi şi dintr-o altă perspectivă, probabil cea concretă, faptele evocate. Şi pentru a nu exista nici un fel de dubiu, voi boldui mai jos acele personalităţi care sunt vlăstare ale Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolică, fără a avea pretenţia de a le fi numit pe toate.

Pentru că 1 decembrie 1918 era într-o duminică, Iuliu Hossu - tânărul episcop greco-catolic de Gherla – a participat la slujba din biserica unită din Alba Iulia, de la ora 8, şi s-a rugat pentru evenimentele ce aveau să urmeze. După Dumnezeiasca Liturghie, acompaniat de corul teologilor din Blaj care a dat tonul imnului „Deşteaptă-te române”, bravul ierarh s-a îndreptat spre Casina Militară (Cazinou) ce ulterior se va numi Sala Unirii. Acolo se aflau toţi cei 1228 de delegaţi împuterniciţi care urmau să participe la istoricul moment. Acea Adunare Naţională fusese convocată de Ştefan Cicio-Pop, eparhiot al episcopului Hossu.

La ora 10.30, un alt fiu al Eparhiei Greco-Catolice de Gherla, Gheorghe Pop de Băseşti a fost desemnat preşedinte al Marii Adunări. Au urmat apoi discursuri înflăcărate ţinute de: Vasile Goldiş, Iuliu Maniu (fost avocat al Bisericii Române Unite cu Roma), Iosif Jumanca, doctorul Alexandru Vaida-Voevod (descendent al unei familii româneşti ce se înrudea cu episcopii uniţi Ioan Bob şi Ioan Lemeni), episcopul greco-catolic de Oradea Mare, Demetriu Radu (ucis doi ani mai târziu în atentatul cu bombă din Senatul României, 8 decembrie 1920) şi episcopul ortodox al Aradului, Ioan Ignatie Papp, care datorită discursului său lung a fost întrerupt de acordurile imnului lui Andrei Mureşanu (şi el, de asemenea, greco-catolic şi teolog al Şcolii Ardelene) cântat de studenţii de la Blaj.

Dintre toţi cei 1228 de delegaţi, cinstea de a citi Rezoluţia Unirii i-a revenit tocmai episcopului greco-catolic de Gherla, Iuliu Hossu! În faţa mulţimii de peste 120.000 de oameni veniţi în Alba Iulia, pe Câmpul lui Horea, tânărul ierarh decreta: „Adunarea naţională a tuturor românilor din Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească, adunaţi prin reprezentanţii lor îndreptăţiţi la Alba Iulia în ziua de 1 decembrie 1918, decretează unirea acelor români şi a tuturor teritoriilor locuite de dânşii cu România…”. Aplauzele, spun cronicarii evenimentului, au fost frenetice. După fiecare punct citit şi aplaudat, vestitorul unirii, episcopul Iuliu, flutura în văzul tuturor Rezoluţia. În încheiere, cel ce avea să fie consacrat cardinal „in pectore” a rostit emoţionat: „Fericit am vestit Hotărârea judecăţii lui Dumnezeu prin reprezentanţii a toată suflarea românească; fericiţi voi, care aţi pecetluit pe veci Unirea cu Ţara-Mamă!… Fiii fiilor voştri vor chezăşui puternic şi fericiţi rostind: şi părinţii noştri au fost la Alba Iulia!…”. A urmat apoi îmbrăţişarea cu episcopul ortodox de Caransebeş, Miron Cristea, care a adăugat şi el: „Precum ne vedeţi aici îmbrăţişaţi frăţeşte, aşa să rămână îmbrăţişaţi pe veci toţi fraţii români!”. Din păcate, în contextul desfinţării abuzive a bisericii noastre, aceste cuvinte au căpătat un caracter propagandistic.

A doua zi, în sala Tribunalului din Alba Iulia, s-a trecut la organizarea Marelui Sfat al Naţiunii Române. Printre greco-catolicii care au fost susţinuţi şi care au primit funcţii ministeriale se aflau: avocatul Iuliu Maniu – însărcinat cu preşedenţia primului guvern românesc al Transilvaniei, Alexandru Vaida-Voevod – şeful resortului de politică externă şi relaţii cu presa, Ştefan Cicio-Pop – responsabilul resortului de război şi siguranţă publică, preotul Vasile Lucaciu – ministrul misiunilor în străinătate, Emil Haţieganu – la sectorul Codificare, Romul Boilă – la Comunicaţii etc.

Pentru predarea Hotărârii de Unire Regelui Ferdinand, tot în 2 decembrie 1918, s-a constituit o comisie formată din doi ortodocşi - Miron Cristea şi Vasile Goldiş - şi doi greco-catolici - Iuliu Hossu şi Alexandru Vaida-Voevod. Comisia a călătorit cu trenul pe Valea Oltului şi, abia la o săptămână după ce a ajuns în Bucureşti, în 15 decembrie, a depus Hotărârea la Palatul Regal, în Sala Tronului. Alexandru Vaida-Voevod i-a întins Suveranului sulul cu textul Rezoluţiei Adunării de la Alba Iulia, iar acesta, mişcat de importanţa momentului, a afirmat că primeşte hotărârea fraţilor de peste Carpaţi de a desăvârşi unirea naţională a tuturor românilor şi că declară unite pe veci cu Regatul Român toate ţinuturile, de la Tisa până la Nistru. Biserica Română Unită cu Roma îşi atinsese scopul pământesc şi menirea istorică: după deşteptarea sentimentului naţional şi patriotic în inimile românilor de pretutindeni, participase în mod direct şi convingător la înfăptuirea Marii Uniri de la 1 decembrie 1918.

Amintim şi că singurul fotograf al Marii Uniri, Samoilă Mârza, realizatorul celor cinci cadre cunoscute de la marele eveniment, era şi el tot vlăstar al Bisericii Române Unite cu Roma.

Aşadar, vedeţi, domniile voastre, că atât episcopul Iuliu Hossu cât şi ceilalţi fii ai Bisericii Unite au scris o pagină solemnă a istoriei noastre, alături, bineînţeles, de personalităţi de confesiune ortodoxă. Şi, dacă sunteţi de acord cu mine că aşa este, atunci de ce ierarhii sau reprezentanţii greco-catolici nu se găsesc niciodată pe podiumurile de la care se ţin înflăcăratele cuvântări elogioase, la comemorarea anuală din 1 decembrie? Voi încerca să răspund tot eu acestei chestiuni: probabil din cauza faptului că locul ierarhilor nu este pe podiumuri, printre oamenii politici, ci în biserici, printre cei credincioşi… Şi acest lucru nu poate decât să ne bucure.