Post de bieţi seminarişti

Posturile propuse şi ţinute în seminarul vâlcean sunt memorabile tocmai datorită faptului că nu erau niciodată respectate. Nici de preoţii formatori şi, cu atât mai mult sau mai puţin, nici de noi, prehoţii în formare. Să nu mă înţelegeţi greşit, meniul de la cantină era de post, precum cel din gulagurile siberiene: balast de orez, zamă de conducte, ciorbă transparentă de fasole (adică fără boabele care-i dau denumirea), piure discret (atât de fin întins în farfurie, încât îi puteam vedea limpede fundul acesteia), varză aproape putrezită (încă mai simt în nări mirosul beciului în care se ţineau butoaiele) etc. Şi toate acestea erau servite impecabil în gamele metalice lovite şi diforme, pseudo-spălate de bravii seminarişti. Paranteză: care miros credeţi că era mai pregnant, cel al mâncării ori cel al spălăturii vaselor; cel al ceaiului de dimineaţă ori cel al soluţiei de bromocet?

Acestora toate le vom adăuga şi faptul că doamnele bucătăresele, atunci când porţionau aşa-numita mâncare, îşi respectau constant şi cu sfinţenie motto-ul: „Decât mult şi fără rost, mai bine puţin şi… prost!”. Dar nici noi nu ne lăsam mai prejos şi, după rugăciunea de după cină: „Mulţumescu-ţi, Ţie, Doamne, c-am mâncat, dar iar mi-e foame”, le replicam gentili: „Sărutmâna pentru masă, nu ne-am săturat, da’ lasă!”. Nici nu ne puteam sătura, atâta timp cât dânsele plecau acasă, seară de seară, cu câte două sarsanale pline de alimente, din prinosul zilei (însă acesta ar putea fi subiectul unei alte poveşti).

Voi reveni la post. Niciodată nu ne-ar fi trecut prin cap faptul că poate fi şi ţinut! Eram convinşi că acesta face parte din categoria: „Să faci ce zice popa, nu ce face sfinţia sa!”. Şi, totuşi, poate vă veţi întreba: care era hrana noastră de bază în post, căci, oricum, în cantină intram doar pentru că se făcea prezenţa?… Ta, ta, ta, ta! Sandwich-ul seminaristului: o jumătate de franzelă mare, secţionată longitudinal, în care proprietăresele chioşcului aruncau cu graţie două felii imense de parizer ţărănesc şi o juma’ de tub de muştar. Iar când prânzul era încununat şi cu o ţigară luată la bucată, hmmm…, credeţi-mă pe cuvânt, satisfacţie ga-ran-ta-tă!

Însă, spuneţi-mi, vă rog, ce valoare ar postul alimentar fără rugăciune, fără pavecerniţele din catedrala episcopală, fără metaniile mici şi mari ale rugăciunii Sfântului Efrem Sirul!?! Deşertăciuni ar fi toate!… Ce s-ar putea spune referitor la acestea? Păi, faptul că nu începea nici o pavecerniţă, fără să fie făcută prezenţa seminariştilor. Cu toţii eram vreo 250 şi încercam din răsputeri să ne pierdem printre alte sute de creştini evlavioşi, ce se înghioldeau pe ascuns pentru prea puţinele scaune din catedrală. Iar prezenţa consta în înmânarea unui bileţel - pe care era scris propriul nume - pedagogului de serviciu, care stătea la uşă precum, odinioară, ostiurii. Grija lui însă nu era să-i scoată pe catehumeni afară, ci, dimpotrivă, să ne ţină înăuntru, până la otpust! La începuturi, reuşeam să evadăm strecurându-ne prin mulţimea care se îngrămădea să pupe engolpionul pectoral al episcopului care, până la vârsta de 99 de anişori, a reuşit să îşi păstorească turma cu mână de fier şi cu braţ înalt. Şi a făcut-o, aş putea spune, precum un colonel… de securitate, spre exemplu! Însă, când le-a devenit evident tuturor formatorilor că până la rugăciunea Sfântului Efrem, mai mult de jumătate dintre seminarişti părăseau corabia, au început să ne ceară două bileţele nominale: unul înainte de binecuvântare, celălalt după apolisul final. Urmările acestei măsuri? O vânzoleală a noastră de nedescris, în naos, dar şi eforturi mult sporite ale maicilor de a aduna cojile de seminţe rămase pe covoarele stacojii ale catedralei, în urma turmei de ronţăitoare ce le invada stranele.

Pentru a nu vă mai reţine, după ce am pomenit de abţinerea de la alimentele animale şi de rugăciune, vă amintesc şi de cea de-a treia componentă a postului: caritatea. Cum faptele bune nu se cuvine a fi trâmbiţate, menţionez numai capacele date - în mod cu totul dezinteresat şi gratuit - bibanilor ce se aşezau în prea puţinele strane care ne erau rezervate doar nouă, domnilor elevi seminarişti din anii terminali. Rostul acestora mai mici - al bibanilor - era cu totul altul, iar după o pereche de capace şi-l însuşeau fără obiecţii. Ei trebuiau să stea paravan în faţa mâncătorilor de seminţe ce ne chirceam în strane, epuizaţi de drumul până în dealul episcopiei, încât nu mai puteam rezista alte două ore de stat în picioare. Şi apoi, cum oare puteam să cer, fără să fi experimentat măcar: „Doamne şi stăpâne al vieţii mele, duhul trândăviei şi al iubirii de domnie, nu mi-l da mie”!?!