Samson răpus de părintele hairstylist

Primele zile petrecute în seminarul liceal din Râmnicu Vâlcea păreau că se scurg anost. Zilnic acelaşi program. Deşteptarea era la ora şase şi, în mod absolut bizar, doar iarna şi doar atunci când ningea era urmată de înviorarea făcută pe terenul de sport din faţa internatului; urma rugăciunea de dimineaţă făcută pe holul lung al etajului intermediar, timp în care pedagogul trecea printre noi pentru a face prezenţa şi pentru a ne mai cârpi câte una dacă, la rândul nostru, aveam ochii prea cârpiţi de somn; apoi micul dejun, despre care abia la seminar am înţeles de ce este numit mic; patru ore de studiu în care lupta cu somnul era cel mai adesea pierdută; prânzul la care eram serviţi cu preparate culinare deosebite, aşa cum nu am mai mâncat niciunde (înţelegeţi, domniile voastre, ce vreţi!); cursurile; cina, de fapt, un al doilea mic dejun după care murmuram rugăciunea: „Mulţumescu-ţi ţie, Doamne, c-am mâncat şi tot mi-e foame…”; rugăciunea de seară şi apoi stingerea, la ora zece seara (de fapt, abia atunci ne trezeam şi noi la viaţă). Însă, elevii seminarişti, energici şi ingenioşi, suportând cu greu programul de cazarmă, reuşeam frecvent să spargem monotonia şi să ne creăm amintiri demne de vârsta adolescentină, de care eram atât de mândri. În cele ce urmează voi încerca să redau una dintre aceste amintiri, întâmplare care vă va edifica eventualele întrebări legate de lungimea actuală a podoabei mele capilare.

Aşa cum am arătat într-o postare anterioară, în camerele de cămin în care locuiam nu existau birouri şi scaune (de parcă ar fi avut loc!). Drept urmare, cele patru ore de studiu trebuiau petrecute în patul ce nu ne putea oferi decât poziţia culcat care, între noi fie vorba, nu putea fi prea favorabilă studiului. Aşadar, în 10-12 minute, aţipeam cu manualul sau cu caietul pe faţă. Aceasta despre care vă voi povesti era însă o săptămână deosebită; cea în care preot de serviciu era părintele diriginte. Sfinţa sa era cunoscut şi deloc apreciat pentru corecţiile fizice de care se folosea în scopul unei cât mai bune implementări a sistemului educaţional religios. Lui Wolfy, şeful de cameră, şi lui Valerică Trei Mânuţe le venise rândul să meargă la culesul strugurilor, în viile episcopiei de la Dobruşa, aşa că în cameră eram doar eu şi Motârcă, coleg cu duhul înţelepciunii, mai mare decât mine cu un an.

După câteva zeci de minute de încercări eşuate de a rămâne în poziţia şezut, cu manualul de limbi clasice în mână - materia dirigului -, în cele din urmă, epuizat, am aţipit. Probabil, după mai puţin de un minut, am tresărit alertat de cuvintele colegului: „Ostro, sări că vine Titircă!” (aşa îl alintam pe părintele diriginte, fost boxeur, după propriile spuse). Alarmă falsă, însă trebuia să găsim o metodă de a rămâne treji, pentru a nu-l forţa pe Titircă Inimă-Rea, ca tocmai pentru noi, să dea mănuşile de box jos din cui (una din expresiile patentate de sfinţia sa, dirigu’). Ideea care ne-a venit pe moment părea una genială: să jucăm şeptică - Doamne iartă-ne! -, dar să fim vigilenţi să nu fim prinşi în flagrant, cu delictul în mâini.

După câteva jocuri, excitat de faptul că aveam deja trei puncte luate şi încă doi asari în mână, uitasem complet că trebuie să îmi asigur spatele. Iar părintele Titircă se strecurase ca un pâlş, în spatele meu, acţiune trădată - din nefericire prea târziu - de expresia îngrozită, întipărită pe faţa lui Motârcă. Nu reuşisem să acoperim grămada de cărţi din mijlocul patului cu pătura, aşa cum ne propusesem, deci „alea iacta est”! Eram numai buni spre a fi aruncaţi în ringul de box, fără nici cea mai mică portiţă de salvare.

- Beeei, berbecilor, ce faceţi măi aici, jucaţi poker, îîî?

- Nu, părinte diriginte, noi îîî, îîî…

- Ostropele, mă prosteşti în faţă!? Domnule pedagog, daţi-mi, vă rog, o foarfecă să îi tund la zero!

Scăpasem de ring, însă, Doamne, trebuia să plătesc un preţ mult prea mare!

Vă mai amintiţi ce spuneam despre frizura mea, în postarea Ziua în care am început să fiu seminarist? Mândria mea cea mai mare, părul bălai cu cărare a la Nick Carter din Backstreet Boys era pe cale să se piardă. Nici măcar nu am mai avut timp să implor cu lacrimi sincere să fiu iertat, că foarfeca din mâinile lui Titircă îmi tăiase deja primele şuviţe, lungi de 7-8 centimetri, de deasupra frunţii arse toată vara de soare, pe câmpurile Romanaţiului. Mă simţeam precum Samson, cel secătuit de puteri, după ce a fost tuns de perfida Dalila. Diferenţa era că Titircă nu era chiar Dalila şi că, spre deosebire de aceasta şi de filisteni, Inimă-Rea a avut de grijă ca la interval de 2-3 luni - e adevărat, şi cu toată bunăvoinţa mea - să-mi reteze podoaba de pe ţeastă.

Revin la momentul în care dirigintele mi-a devenit şi hairstylist. După ce m-am tuns chilug, având, aşa cum spuneam, obrajii arşi de soare, pielea albă a capului îmi părea o cască de soldat nazist din cel de-al doilea răzbel. Iar de atunci, a trecut mai bine de un deceniu şi jumătate, timp în care am avut mai multe tentative de a-mi lăsa părul să crească. Însă, niciodată nu am mai reuşit să fiu, cu adevărat, Samson. La urma urmei, Titircă a fost primul specialist care, în urma analizei faciale pe care mi-a făcut-o, a constatat că părul lung nu mă avantaja, ci dimpotrivă! Drept dovadă, chiar şi astăzi ţin cont de brutala, dar preţioasa sfinţiei sale consiliere. Iar pe această cale îi mulţumesc şi pentru faptul că, în urma aceleiaşi analize faciale, nu a considerat că şi nasu-mi ar fi avut nevoie de o intervenţie chirurgicală plastică, aşa cum li s-a întâmplat altor colegi mai… cârni din fire. Uneori gândesc că, atunci când se vor organiza întâlnirile aniversare de la terminarea liceului, Titircă îmi va face surpriza să vină cu vreo foarfecă; cică i-aş fi dat suficiente motive şi întemeiate, după absolvirea liceului. Oricum, dacă aşa vor sta lucrurile, părintele diriginte va fi cu siguranţă dezamăgit, deoarece eu mă voi prezenta la fel ca în timpul seminarului…,  tuns chilug!