Spovada şi efectele ei în STV

Este trecut deja de începutul postului Crăciunului şi după o lungă perioadă de reflecţie am decis să vă scriu despre o întâmplare din primul post petrecut în seminarul din Râmnicu Vâlcea. Desigur, voi îmblânzi, pe ici, pe colo, formulările mojiceşti ale părintelui spiritual - A.K.A. Spiru -, dar şi pe ale mele. Acestea fiind spuse…, pe indieni că vin caii!

În STV era musai ca fiecare seminarist biban, până la începutul Postului Crăciunului, să îşi aleagă unul din cei doi duhovnici (spirituali) ai şcolii, pentru toată perioada studiilor. Aflând de la cei mari că Spiru, cel care preda şi Liturgica, se poate răzbuna prin diverse mijloace pe cei care nu-i sunt fii duhovniceşti, l-am ales să-mi fie îndrumător spiritual. Din momentul în care i-am cerut să mă treacă pe lista sa (alături de alţi 90% dintre seminarişti), răul a fost ca şi făcut: următorii cinci ani am fost obligat să trec pe la scaunul sfinţiei sale de spovedanie în fiecare din cele două mari posturi ale anului.

Revin la prima spovadă din seminar, căci despre ea vă voi grăi în cele ce vor urma. M-am apropiat sfios de uşa camerei de cămin în care Spiru se lăfăia pe un fotoliu. În stânga sa, pe un birou, crescuse o grămadă apreciabilă de bancnote de tot felul.

- Săru-mâna părinte! - am îngânat, îngenunchind docil sub patrafirul care parcă mă invita să iau poziţia de chircit în faţa părintelui. Oricum, eu îmi spusesem deja că merit să stau în acea poziţie incomodă, dar şi nostimă, că doar eram un păcătos!

- Poţi lăsa banii pe masă! - mi-a spus cu vocea-i mlădioasă Spiru, simţindu-mă probabil stânjenit de faptul că mototolisem bancnota în mâna dreaptă, atunci când mi-am făcut semnul crucii.

Nu vă voi reda păcatele pe care le avea un tânăr de 14 ani - sunt aceleaşi pe care le aveaţi şi domniile voastre - şi nici nu îmi doresc să intrăm în alte discuţii despre violarea sigiliului sacramental. Cert este faptul că am ieşit de la spovedanie şifonat rău de tot. Drept urmare, am primit canon să nu mă împărtăşesc câteva luni, plus mătanii mari - vreo 200 pe zi -, plus post, plus multe altele… Ce mai tura-vura, fusese o confesiune bulversantă, total diferită de ceea ce experimentasem până atunci. Mă tot gândeam: cum de nu conştientizasem, până în acel moment, nimicnicia în care mi se zvârcolea sufletul!? Însă, nu era bai, căci bunul părintele avusese grijă să-mi trezească conştiinţa. Pe bună dreptate, mă simţeam ca un criminal odios ce tocmai primise pedeapsa capitală. Mai că plângeam, gândind la cât de tare îl dezamăgisem pe părintele spiritual, chiar mai tare decât îmi dezamăgisem propria conştiinţă.

A doua zi însă aveam Liturgică şi eram pregătit să-l impresionez pe Spiru şi să-mi iau revanşa. Este adevărat că şi lecţia îmi permitea, era vorba de veşmintele preoţeşti. Nici nu a deschis catalogul când a intrat în clasă, că bunul părinte m-a şi chemat în faţă să prezint lecţia. Ia uite, gând la gând cu bucurie, mi-am şoptit, apoi am început să turui:

- Veşmintele preotului sunt: stiharul, epitrahilul, brâul…

- Rogo, spune-i lu’ tac-tu că mi s-a scorojit butoiu’ dă ţuică! Nu mai trece şi el pe la mine!? - l-a întrebat părintele profesor pe un coleg care stătea liniştit, în penultima bancă de la mijloc.

- Bine, părinte… o să… tata, îîî… - stânjenit, Rogo încerca să îngâne un răspuns.

- Ce e Ostropele, nu ştii lecţia? - m-a abordat Spiru brusc, pe un ton acuzator.

- Nu, părinte… adică, ba da, dar vorbeaţi şi am crezut că…

- Ce crezi, bă, că io nu am atenţie distributivă? Şi a continuat alintându-mă: Labagiule, treci la loc, azi iei un trei cât tine!

Încercând probabil să acopăr hohotele de râs al colegilor, care se amuzau la maxim de alintul neaşteptat pe care tocmai îl primisem, am ridicat şi eu tonul:

- Păi, cum, părinte, că nici măcar nu m-aţi ascultat!… Şi eu am învăţat, păi, cum trei!?

- Auzi, mă, la el, îmi cere mie socoteală pentru acţiunile mele! Băi, animalule, ai fost un câine prin şanţuri şi noi te-am acceptat în seminar, ca să te facem om; iar tu, cum ne răsplăteşti, bă? Stai p-aici, pân internat, şi ţ-o freci toată ziua. (Cei mai candizi dintre domniile voastre să îmi scuzaţi expresia, dar ea chiar nu-mi aparţine!) Marş la loc, labagiule, până nu mă uşurezi şi de două capace!

Acum, în încheiere, poate aţi dori să mă întrebaţi cum au decurs şi celelalte nouă spovedanii făcute Spirului, obligat-forţat… Nu o faceţi, altfel mă văd nevoit să vă dau nota trei pentru că „îmi cereţi socoteală pentru acţiunile-mi proprii”!