Drăcoveniile seminariştilor (unu roman)

Aici mă voi opri asupra, hmm…, farselor din cămin. Să nu cumva să vă imaginaţi că o fac pentru a vă da idei! Nu, nu, ba chiar dimpotrivă, îmi doresc numai să vă fac cunoscute câteva lucruri, cum să zic…, de evitat! Să încep cu întâia şi memorabila drăcovenie pe care am muşcat-o încă din primele nopţi. Aşadar, doamnelor şi toţi ceilalţi, vă prezint… (sunet alert de tobe) ţambalul! Imaginează-ţi că atunci când somnul îţi e mai dulce şi când dormi cu faţa spre marginea patului (dacă poţi numi astfel o saltea roasă şi pictată în culori dubioase, pusă pe scândurile fixate pe un cadru metalic ruginit), imaginează-ţi, deci, că 2-3 ninja - seminarişti îmbrăcaţi în sutane negre - apucă de bara metalică a patului şi, cu o forţă aproape drăcească, răstoarnă întreaga situaţie. Astfel, tu vei ajunge prin rostogolire, inevitabil, cu faţa pe podea, iar peste tine: lenjeria, salteaua, scândurile şi cadrul metalic cu picioarele în sus. Nu ai nici o şansă să-ţi vezi călăii. Până să ieşi de sub această grămadă, fiind şi îngreunat de somn, s-au tirat ninjalăii!

Următoarea este sonda. Luau dragii de prehoţi – aşa ne alintam pe atunci - un nasture cu găuri mai largi, în care înfigeau două chibrituri care se întâlneau la capetele inflamate, ca un V răsturnat. În timp ce victima dormea cu faţa în sus, i se aşeza inovaţia pe nas, deasupra ochilor, şi apoi, bineînţeles, se aprindeau chibriturile. Ghiciţi reacţia celui care se trezea cu flacăra la 4-5 cm de ochi! La fel ca cea a unui groştei care, după junghiere, se trezeşte cu paiele aprinse pe el şi, înspăimântat, o zbugheşte fix în gluga de coceni. Dar aceeaşi reacţie o aveau şi cei care, dormind cu gura căscată, se trezeau cu o hârtie aprinsă în faţă (asta după ce le fusese introdusă cu dibăcie în cavitatea bucală).

Mai vreţi şi altele?… OK, ce ziceţi de punga sau de condomul umplute cu apă (uneori adăugam şi magiun) şi aruncate de la balconul căminului, hăăăp, în capul primei persoane care ieşea pe uşă. Da, da, asta e veche, o ştim şi noi, veţi spune. Şi vă dau dreptate. Însă ştiţi ce am păţit când, într-o zi de vară, am vrut să-i fac o surpriză prietenului Toni, dar în locul lui am văzut - din nefericire prea târziu - creştetul pleşuv al părintelui Pomeneşte? Nu ştiţi, nu? Păi, să spunem că, introducându-mi-se maşina de tuns de la frunte până pe creştet, am fost tuns după chipul şi… calviţia dânsului!

Următoarea ar fi, să-i spunem, pixul, clanţa şi mândria. Această piesă i-a fost dedicată în repetate rânduri părintelui Bogdănel Tătaru. Fiind cel mai proaspăt hirotonit din colectivul profesoral, sfinţia sa nu se putea stăpâni şi, după ce se aşeza la catedră, îşi privea cu mândrie sutana pe care apoi o mângâia în zona pieptului ca şi când ar fi curăţat-o de ceva scame, cu ambele mâini. Un gest reflex atât de evident, desigur că nu ne putea scăpa. Aşa cum mămicile pun paprică pe degetul supt de copilaşi pentru a-i dezobişnui, la fel şi noi am considerat de cuviinţă să punem mină de pix pe clanţa uşii, înainte ca Bogdănel să intre în clasă. Nici nu vă imaginaţi cu ce faţă ne privea părintele, mângâindu-şi pieptul cu mâinile albăstrite, în timp ce noi hohoteam fără să ne putem opri. Replica dânsului, un novice în dresura cârlanilor de seminarişti, era: „Ce aveţi bă, de râdeţi? Mmm… pp… proştilor!”.