Drăcoveniile seminariştilor (doi roman)

Astăzi mi-am propus să închei - însă fără pretenţia de a fi epuizat subiectul - Drăcoveniile seminariştilor, postate tura trecută. Prima farsă demnă de a fi expusă în cele ce vor urma ar putea fi numită: aterizarea forţată. Să vedem despre ce era vorba! Dând dovadă de o imaginaţie debordantă, seminariştii îşi înfrumuseţau camera cu un preş ţărănesc, îngust de cca. 1 m şi lung de 5-6 m, întins pe mijloc, de la intrare până la fereastră. În ce consta toată tărăşenia: victima era dusă cu vorba la intrarea în cameră însă trebuia să stea cu faţa către uşă, în direcţia vorbitorului, cel care îi dădea momeală. Bineînţeles că singura grijă a vorbitorului era să păstreze 1 m distanţă de victimă, dar mai trebuia şi ca picioarele nefericitului să fie bine înfipte în capătul preşului care i se întindea ca o trenă în spate. Atunci când aceste condiţii erau îndeplinite, un complice care îşi făcea de lucru prin cameră smulgea cu toată forţa covoraşul de sub picioarele sărmanului. Urmările? O aterizare necontrolată a celui dus cu preşul! Acesta, incapabil să-şi aducă mâinile în faţă, precum trenul de aterizare al avioanelor, se vedea silit să pice în cap, atenuându-şi căderea doar cu… pupătoarea.

Răzvan, fost seminarist şi el, îmi amintea şi de trezirea la baie. Pe scurt: cel vizat era lăsat să adoarmă profund, apoi era scos din cameră, cu tot cu pat, şi transportat la baie. Pe mijlocul băii comun(al)e, exista un zid puţin mai înalt decât un metru, îmbrăcat în faianţă, şi care, lateral, pe ambele părţi, avea înşirate câteva chiuvete. Tocmai pe acest zid era urcat patul adormitului. Toată operaţiunea se petrecea într-o linişte desăvârşită şi pe întuneric. Când simţeam că ne podideşte râsul şi că nu ne mai puteam abţine, sunam violent din clopoţelul cu care se dădea deşteptarea, la urechea lui Somnorilă. Efectul era de povestit nepoţilor: în clipa în care sărea din patul suspendat, se trezea sărmanul că pământul îi e mai jos cu un metru decât s-ar fi aşteptat! Era ca şi când ar fi căzut într-o gaură de canal deschisă (credeţi-mă pe cuvânt, ştiu bine ce înseamnă să cazi într-un canal fără capac camuflat de balta din jur!). Aaa, în caz că aveţi dubii, patul putea fi scos din cameră, fără prea mare efort, cu condiţia ca anterior să se fi scos şi uşa din ţâţâni.

Una dintre legendele seminarului, a devenit şi cazul Siminea. Acesta era o excepţie comportamentală a seminaristului clasic. Şi de aia, bietul de el, era catalogat ca fiind un ciudat. De ce? Păi, pentru că se ruga seară de seară în capela din curtea seminarului, în ascuns; pentru că, în locul posterelor cu Spice Girls sau cu Barbie Girl de la Aqua, el adora altfel de postere, din acelea cu sfinţi sau cu Maica Domnului; pentru că era respectuos cu seminariştii mai mici şi nu le dădea capace just for fun; pentru că ne răspundea doar zâmbind la toate mârlăniile pe care i le făceam; aşadar, cum deja am spus, pentru că nu era ca noi, cei care reprezentam normalitatea. Ce v-am spus, era un ciudat! Pentru toate acestea, trebuia să-i facem ceva care să-l scoată din starea feerică în care se complăcea. Trebuia, deci, să-i prezentăm viaţa aşa cum era ea de fapt.

Aşadar, ne-am gândit - e adevărat, nu foarte mult - ca într-una din serile în care Siminea mergea, târziu în noapte, să se roage în micuţa capelă întunecată, doi dintre noi să ne ascundem după măsuţa Altarului şi să încercăm un dialog revelator cu pustnicul seminarului. Zis şi făcut. După ce trecuse de ora 23.00, pustnicul şi-a făcut apariţia şi a îngenuncheat în faţa Altarului. După câteva minute de linişte mormânt, împieliţatul de lângă mine a iniţiat dialogul, apelându-l cu voce gravă: „Simiiineooo!!!”. Răspunsul, şoptit cu voce ingenuă, a fost răvăşitor: „Da, Doamne!”.