Valerică Trei Mânuţe

Cu personajul care dă numele acestui material, v-aţi mai întâlnit, cel puţin o dată, şi în confesiunile anterioare. Datorită dexterităţii sale, îi spuneam fie Mână de Aur, fie Trei Mânuţe. El, în schimb, prefera să i se spună Tăticul Şuţilor. Replica sa celebră era: „Şmenare, te panacotesc!”, iar dacă nu erai pe fază, chiar reuşea! Cu toate acestea, deşi era spaima buzunarelor de seminarişti, Trei Mânuţe era şi un teolog nurliu. Cu toţii îi recunoşteam darul special cu care fusese înzestrat (ptiu, era cât pe ce să scriu: darul special cu care îl înzestrase Domnul, însă, nu e cazul!).

Aşadar, care era obiectul muncii lui Valerică? Banii colegilor, cărţile şi manualele liturgice (ceasloave, utreniere, vecerniere etc.) şi, de la un moment dat, abia revelatele, pe atunci, telefoane mobile (One touch easy, ălea, ălea…). Referitor la modul de operare, mare grijă unde îţi lăsai cheia dormitorului la care era ataşată, desigur, şi cea a dulapului! Le sustrăgea de oriunde: din buzunar, în urma unei îmbrăţişări; de pe masă, în cantină; uneori, chiar din propria-ţi cameră, în urma unei teatrale hârjoneli pe care o provoca etc. Ce să mai, era adevărat artist! De unde şi şlagărul: „Toată lumea şuţu-mi zice, / Se feresc, care de care, / Sunt artist de buzunare / Şi dilesc fete-n parcare…”. Aşadar, după ce-ţi panacota cheile - în timp ce te aflai la cursuri -, punea două săgeţi la capetele coridorului, să ţină de şase, apoi spaţiul tău intim devenea spaţiul lui, numai al lui, şi se servea cu tot ce-i puteai oferi mai de preţ! Dacă în schimb, nu-i puteai oferi nimic, se răzbuna răsturnându-ţi dulapul. Apoi, încuia camera, arunca cheile la tomberon şi mergea să valorifice prada.

Dacă însă îl prindeai că te-a dilit, te linguşea spunându-ţi: „Hai, măh, tati, că am glumit; cum să te panacotesc, doar eşti tovarăşul meu”. Dacă nu-l prindeai…, nu-l prindeai! Rămânea negustorul cinstit de la care puteai chiar şi tu să-ţi procuri cărţi liturgice la juma’ de preţ. Îmi amintesc cum, la un moment dat, mi-am cumpărat propriul Tipic bisericesc care, anterior, se pierduse prin meandrele seminarului!

Revin la Trei Mânuţe. Dar aici, simt nevoia unui interludiu. Ţighi a fost primul seminarist cu telefon mobil ataşat la cureaua pantalonilor. Pe când Taica (părintele director) se rupea-n figuri pe holuri cu receptorul fără fir - ţinut de antena telescopică - al fixului din birou, Ţighi se urca cu picioarele pe vasul de toaletă, ca să găsească semnal mai bun la Alcatelul O.T.E. galben din dotare. Şi tot Ţighi a fost şi primul seminarist căruia i s-a furat mobilul! Domniilor voastre, vă rămâne să ghiciţi cine a fost şi primul seminarist care a furat un telefon mobil! Răspunsul este prea evident, Trei Mânuţe! A avut, însă, neşansa să fie ciochit de săgeţile care ţinuseră de şase şi cu care nu se înţelesese la împărţirea prăzii. Paranteză, pe cei care dădeau în primire îi numeam ciochişti sau lăptari şi nici nu vă imaginaţi ce viaţă aveau din momentul în care erau deconspiraţi. Închid paranteza.

A urmat judecata inchizitorială a lui Mână de Aur în consiliul profesoral. Acuzatul, conform spusei: „Fapta recunoscută este pe jumătate iertată”, a pledat cu capul in pământ: „I’m guilty, dar, părinte director, dacă mă exmatriculaţi, să moară mama, mă arunc de pe Seminar!”. Replica părintelui director: „Asta nu ar fi o problemă, Valerică, dragă! Şi dacă eşti aşa de hotărât, te ajut eu cu scara!”. Duhovnicescul dialog ne-a fost relatat, cu lacrimi în ochi, de Trei Mânuţe.

Deznodământ. Eram în sala de mese şi încercam să-i ridicăm moralul lui Mână de Aur. Şi cum altfel să-l ajutăm, decât ironizând drama prin care trecea: „Câte oi ziceai că aveţi la fermă? Stai liniştit, că dacă te exmatriculează, trebuie doar să înlocuieşti «Paşte oile» cu «Mulge oile mele»!”. În timp ce chicoteam de necazul artistului de buzunare, şi-a făcut apariţia în scenă şi Taica, tartorul seminariştilor, adresându-i-se şi el nefericitului:

- Valerică, mai moare, mă, mă-ta?

- Nu ştiu, părinte director, de preacucernicia dvs. depinde! - a reacţionat prompt Trei Mânuţe.

- Nu o să moară, bă, Vali, dar să trecă cu ceva, cât mai urgent, pe la mine…, înţeles? - a conchis Taica, cu subînţeles; oferindu-ne astfel o lecţie a iertării, vrednică de a vă fi fost înfăţişată şi domniilor voastre, preacinstiţii noştri cititori.