În excursie, la sfârşit de an şcolar

Nu cu mult timp în urmă, am vizitat câteva locuri pe care nu le-am mai văzut din perioada liceului. Am refăcut, oarecum, traseul excursiei de la sfârşitul clasei a zecea. Aceea era prima mea excursie şi se anunţa a fi una de neuitat. Şi chiar aşa a şi fost! Închipuiţi-vă ce însemna pentru mine - care crezusem până în acel moment că bâlciul din Caracal era axis mundi - să vizitez în doar trei zile obiective precum: Curtea de Argeş, Vidraru, Braşovul, Poiana, Branul, Sighişoara etc.

Spuneam deci că ne aflam în primele zile ale vacanţei de vară de la sfârşitul clasei a zecea. Adunaţi în faţa căminului Liceului Sanitar - cel care ne-a găzduit în primii ani ai liceului - aşteptam nerăbdători microbuzul. Din formaţie făceam parte doar colegii de clasă, supuşii elevi ai părintelui diriginte Titircă Inimă-Rea, cel despre care v-am mai vorbit şi în Samson răpus de hairstylist. Momentan nu am toate fotografiile de atunci în faţă, dar pot enumera, din memorie, câţiva colegi seminarişti cu care am purces la drum: Coajă, Ţiganu, Bilă, Mielu (cel care la câteva zile după excursie a fost arestat pentru complicitate la iubirea aceleiaşi fete de o gaşcă de băjeţi), Rogo, Rogo Jr., Toca şi frate-su Boca, Grasu, Burundi, Zamfi, Ţopi-Târnăpoc etc. Ce să mai, toată floarea cea vestită!

Uşor timoraţi de prezenţa dirigului, am pornit la drum. Am vizitat mănăstirea celui care a inventat bodybuilding-ul – meşterul Manole -, apoi ne-am îndreptat către baraj. Abia acolo, la Vidraru, am început să ne relaxăm şi noi o ţârică. De ce? În timp ce noi încercam să ne ascundem de Titircă pentru a mai bate câte un cui pe lângă Promoteu; dirigul, la rândul lui, se codea să urce la statuie din acelaşi motiv: vroia să bată şi el un cui, dar în parcare, lângă microbuz. Mesajul a fost clar, Titircă se transformase dintr-o dată în Inimă-Bună sau, mă rog, în Plămân-la-Fel-de-Afumat-ca-al-Nostru!

Amintesc şi cum, în parcarea de la intrarea în Poiana Braşov, unde am încins o miuţă, Titircă şi-a rupt pantoful, confundând mingea cu un pietroi şi cum tot el - marele football-ist de la Dinamo - ne-a rostit memorabilele cuvinte: „Vedeţi, băi, berbecilor, de ce plec de fiecare dată cu două perechi de pantofi de acasă?”. Nu-i puteam răspunde în nici un fel. Pe toţi ne umflase râsul, iar el, cu demnitate, se forţa să nu şchiopăteze în faţa noastră.

Însă, cel mai memorabil moment a fost cazarea în Şchei, la căminul fetelor de la Pedagogic. Văzând în faţa internatului găştile de căţălandrii ce le curtau pe pedagogice, am coborât din bus, la intimidare, cu bâtele de baseball achiziţionate de pe la Bran. Şi nu a durat prea mult până când ne-am oferit şi să învăţăm un grup de domniţe stângace cum se joacă badmintonul. Eram aşadar în largul nostru. Fiecare dintre noi se străduia să le arate fetelor tot ceea ce avea mai bun. Replicile de genul: „Eşti o fată religioasă? Pentru că tu chiar eşti răspunsul rugăciunilor mele!” sau „Cred că sunt deja în Rai, pentru că văd un înger!” erau, desigur, în top. Fiind ocupaţi cu flirtatul, nu am sesizat sau, în fine, am ignorat semnalele transmise de şcheienii ce murmurau deranjaţi de prezenţa concurenţei.

Ce a urmat? O noapte de pomină: o pedagogă mult prea devotată meseriei pe care o avea, seminarişti ascunşi sub paturi sau prin dulapuri de teama de a nu fi prinşi de zgripţuroaică în camerele fetelor, chicote şi îmbrăţişări furate fetelor şi câte şi mai câte! Abia după ce trecuse bine de miezul nopţii, a reuşit şi biata de pedagogă să ne adune pe toţi într-o cameră. Apoi, baricadându-ne uşa cu corpolenţa-i impresionantă, cu toată împotrivirea, ne-am văzut siliţi să ne punem pe tras la aghioase… Poate vă întrebaţi de Titircă, ce făcea Titircă în tot acest timp? Pălinca luată de la comercianţii de pe marginea drumului îşi făcuse efectul din plin, fapt confirmat de şoferul a cărei simpatie o câştigaserăm cu doar un pachet de ţigări şi cu o sticlă de Busuioacă (în mare vogă pe atunci).

Dimineaţa, am fost treziţi violent de apariţia dirigului care urla din toţi rărunchii: „Ostropele, treziţi-vă, că am dat de belele!”. Am sărit toţi speriaţi de gândul că ne-a turnat pedagoga şi că va trebui să ocolim internatul în mersul piticului - una dintre cele mai folosite metode de corecţie ale lui Titircă. „Dar, ce s-a întâmplat, părinte diriginte?” - am îngânat eu, făcând pe inocentul. „Băi, băieţi, ne-au spart derbedeii ăştia parbrizul şi ne-au tăiat toate roţile la microbuz!” - mi-a răspuns dirigul, cu vocea-i stidentă…  În acel moment, spre stupefacţia acestuia, am sărit cu toţii, ca nebunii, într-o explozie de bucurie necontrolată, exclamând: „Uraaa! Bine, băăă, mai rămânem încă o noapte!!!”.