Camaraderia, o enigmă?

Era una din zilele sfârşitului de săptămână şi ne propusesem să profităm de amorţirea lui Răduţ, preotul de serviciu care, aşa cum îi stă bine unei cinstite feţe, prefera alte activităţi mai domestice decât să păzească o haită neastâmpărată de cârlani. Aşa că, pe la ceasul al 22-lea din zi, văzând cum şansele de a fi chemaţi la apel de Răduţ scăzuseră considerabil, ne-am luat tălpăşiţa la spinare şi fuguţa repede la Enigma, discotecă destinată tinerilor de condiţie, cum să-i zic, mai modestă.

Eram aceiaşi tartori, Yedi, Buză şi subsemnatul, însoţiţi de alţi doi căţelandri, că deh, cineva trebuia să plătească şi intrarea. La Enigma, nu fac un mister din asta, eram pe val cu pasul nostru sincron - copiat de prin videoclipurile trupei *N Sync - şi chiar reuşisem să captăm atenţia unui grup de pedagogice. Însă, chiar în timpul show-lui pe care îl susţineam, din cauza unei trepte lăsate în mijlocul ringului - probabil  pentru a aminti de faptul că discoteca fusese club de bowling în trecut, altfel nu îmi explic ce căuta pe acolo - Yedi a fost nevoit să îmbrăţişeze podeaua, stricându-ne astfel şi sincronul şi alura. Să vă mai redau reacţia celor care se adunaseră în jurul nostru ca la urs?… Nu are rost, era unul din momentele acelea penibile pentru care ai face orice, dar absolut orice, ca să le eviţi.

Cumva trebuia să ieşim din situaţia creată. Mai ales că pedagogicele încă ne mai făceau ochi dulci şi, uneori, ne expediau bezele pe care Buză le prindea din zbor şi le adăpostea la sânu-i. Soluţia găsită de Yedi, care aproape intrase în pământ de ruşine, a fost să dăm o fugă cu taxiul la seminar, ca să-şi schimbe treningul Mike de catifea verde. Aşa spera el că nu va mai fi recunoscut. Dar era nevoie ca unul dintre noi să întreţină contactul de la distanţă cu fetele. Iar cel mai demn să primească nobila misiune era Buză, chipeşul boyband-ului. Zis şi făcut, în 20-30 de minute trebuia să fim înapoi.

La seminar, lucrurile au luat o cu totul altă întorsătură. Părintele spiritual II, Răduţ (subliniez, spiritual doi, deoarece dorinţa cea mai arzătoare - dar rămasă pe veci nerealizată - a sfinţiei sale era să încalece funcţia de spiritual unu), se hotărâse în miez de noapte să-şi părăsească patul conjugal, pentru a ne face prezenţa. Iar aceasta părea ca şi cum cineva ne-ar fi ciochit că părăsisem incinta. Brusc am făcut legătura cu bozgoreii - no offense, dar aşa erau alintaţi elevii din Harghita şi Covasna care primeau anual câte cinci locuri în seminarul vâlcean - pe care îi întâlnisem în discotecă, mai ales că ştiam cu toţii că băjeţii din Harcov erau febleţea lui Răduţ. Dar, în condiţiile date, nu mai aveam timp să punem toate lucrurile cap la cap. Prioritar era să-l convingem pe părintele spiritual II (iarăă şi iarăăă voi sublinia doooi!) că nu ne găsise în dormitoare din… varii motive. Ne-am scos la baie hainele care miroseau a tutun, ne-am caftit reciproc câte două perechi de palme pentru a ne încălzi obrajii şi ne-am spălat repede cu o coajă de săpun pe mâini, deoarece sfinţia sa avea reaua deprindere să ne miroase indexul şi degetul mijlociu de la mâna dreaptă. Ca o paranteză: cunoscând obiceiul mirosirii degetelor, atunci când fumam pe la colţurile clădirilor învecinate seminarului, ne foloseam de agăţătoarea capacului de la pix pentru a ţine ţigaretele.

Într-un final, părintele s-a văzut nevoit să se recunoască învins şi să ne bifeze ca fiind prezenţi, zâmbindu-ne însă cu subînţeles. Reuşisem să-l convingem că nu puteam avea darul bilocaţiei şi, deci, nu puteam fi la discotecă, devreme ce eram în faţa lui. Chiar şi aşa, părintele Răduţ îşi mai păstrase un as în mâneca sutanei. Îşi propusese să se folosească de absenţa lui Buză pentru a ne da şi pe noi în vileag pentru că, aşa cum deja am spus, avea dovezi certe că fuseserăm la Enigma. Dar pentru aceasta nu-şi putea folosi martorii cărora el însuşi le dăduse acordul tacit să meargă la Disco Enigma. Era un joc de care pe care! Unul în care Răduţul Mamii - nickname pe care i-l atribuisem deoarece părintele era fan al lui Nea Beni - pornea, vorba lui Tata Puiu, ca favorit.

După ce am jucat un teatru ieftin în care îl strigam pe holurile căminului pe Buză - ştiind la fel de bine ca şi Spiru’ II că nu ne va răspunde -, ne-am întors la Enigma pentru a ne înştiinţa camaradul de vremurile grele ce ne aşteptau. Şi astfel, seara s-a încheiat… lamentabil!

A doua zi, în consiliul profesoral, a urmat judecata pârâtului Buză. Noi, pe lângă uşa cancelariei, aşteptam înspăimântaţi verdictul pe care îl bănuiam. Până atunci, nimeni nu scăpase din malaxorul preoţilor profesori din consiliul inchizitor. Dânşii, pentru atingerea scopului, făceau uz de tot felul de strategii de tip securist, precum: se jucau de-a vardiştii buni şi răi, implicau în discuţie eforturile făcute de bieţii părinţi pentru a-şi ţine odrasla-n şcoală, apoi dezamăgirea pe care aceştia o vor suferi, îţi aminteau şi de eventuala cafteală de care erai pasibil, mai apoi ameninţau cu Infernul, cu Paradisul şi uneori chiar cu Purgatoriul schismaticilor etc. etc. Acestea toate fiindu-ne cunoscute, eram convinşi că Buză va claca şi că vom urma şi noi la judecata cea mai de pe urmă. După lungi minute de tensiune, Buză a ieşit pe uşa cancelariei. Ne-am adunat în jurul lui ca ciorchinele şi, în timp ce tremuram de ne găseau toţi dracii, ne-a fost dat să auzim izbăvitoarele cuvinte:

- Staţi liniştiţi, le-am spus că m-a durut măseaua şi că am fost la farmacia din centrul oraşului ca să iau calmante. Răduţ tot insista că ştie unde şi cu cine am fost… Într-un final, m-au exmatriculat temporar. Apoi a continuat zâmbind satisfăcut:

- Camarazi, pentru două săptămâni voi fi aghiotantul Adiţei la bibliotecă!!!

Sunt convins că, fix acum, vă întrebaţi: cine mai era, domne, şi Adiţa? Păi, cine să fie, bibliotecara, cea care ne tulbura în noapte visurile de juni neprihăniţi! O vom lăsa deoparte pe dânsa şi vom conchide elogiindu-l pe Buză, singurul nebun care a reuşit să înfrunte Fiara din cancelaria seminarului. Bravos, colega, deşi nu era tocmai în competenţa ta, ne-ai predat o adevărată lecţie de camaraderie!