Sărutul ţigăncii

Ţiganca, Theodor Aman

Mai ieri, vă scriam despre practica agricolă la care eram supuşi în timpul vacanţei de vară. Eram duşi cu duba episcopiei la Dobruşa şi abandonaţi vreo două săptămâni printre dealurile viticole ala judeţului. Aşadar, despre canicula dintre spaliere, despre foamea îndurată în postul Sfintei Mării sau despre puricii din schit care ne forţau să dormim sub seninul cerului, v-am povestit câte puţin. Care aţi pierdut faza, cotrobăiţi prin STV – Confesiuni. Astăzi mă voi opri asupra părţii frumoase a practicii agricole seminariceşti: idilele cu ţigăncile satului. Da, da, cu ţigăncile, pentru că Dobruşa este populată, în mod deosebit cu totul, de etnia minoritară. Atenţie, însă, derivatele cuvântului ţigan ce vor fi folosite în cele ce urmează, nu vor avea deloc, dar absolut deloc, sens peiorativ!

Acum, că am anunţat şi tema, să trecem la treabă! Aproape în fiecare seară, după ce terminam de prăşit postaţa din vie, trupa de şapte-opt seminarişti găzduiţi de popa din sat, cuviosul Ioanichie, făceam o echipă şi mergeam pe poligonul de lângă vie să facem o miuţă cu echipa din sat formată din etnicii despre care vă vorbii mai devreme. După meci, când deja se înnopta şi după ce fetele îşi potoleau orătăniile, ne adunam toţi în jurul ceaunelor în care fierbeau porumbi sau cartofi pentru a ne… cunoaşte mai bine. Desigur că mai erau şi feciori care mârâiau la efemera şi ciclica noastră prezenţă în viaţa satului lor, mai ales atunci când ţigăncile, prea ocupate să ne capteze nouă atenţia, îi tratau pe aceştia cu indiferenţă. Genul acesta de conflicte se rezolva abia a doua zi, în timpul meciului şi, de regulă, seminariştii erau cei care ieşeau mai faultaţi, să zicem. Însă, trecând peste acest gen de momente, de cele mai multe ori reuşeam să coabităm (că tot e la modă termenul).

Într-una din veri, cea în care Steaua era eliminată din preliminariile CL de PSG, mi se aprinseseră şi mie călcâiele după o ţigăncuşă din sat. Eu aveam 15-16 ani, iar ea trecuse deja printr-o căsătorie şi se apropia de 30. Fiind probabil prea mic, nu i-am reţinut nici numele, nici chipul. Însă îmi amintesc că era deosebit de frumoasă - la fel ca ţiganca lui Aman - şi că se comporta cu mine precum o soră sau, mă rog, verişoară mai mare. Şi în acel an, praznicul de Sfântă Măria Mare m-a prins în practica agricolă. Datorită sărbătorii, aveam o grămadă de motive de bucurie: în ziua respectivă scăpam şi de sapă şi de post, apoi eram invitaţi de onoare la onomastica vreunuia din fii satului şi, chiar mai mult, primisem de la cuviosul Ioanichie, ce abia se întorsese de la Costineşti, acordul - de parcă aveam nevoie de aşa ceva - ca noaptea să mergem cu ţiganii-enoriaşi la discoteca din satul de peste deal.

Până la discoteca de peste deal erau vreo şapte kilometri şi pentru că am prins ultima rată, pe cea de la 11 noaptea, drumul la dus nu a fost o problemă. La întoarcere, ne încurajau ţiganii, ajungeam acasă - adeacă la schit - într-o oră şi jumătate. Odată ajunşi, am început să ne desfăşurăm programul artistic de dansuri învăţate prin discotecile din Râmnic. Era limpede faptul că noi, seminariştii, ieşeam în mod deosebit în evidenţă şi asta ne convenea de minune. După hiturile vremii precum: Barbie Girl, Macarena, Casablanca sau Get down-ul celor de la Beckstreet Boys, inevitabil că a urmat şi Un-break my heart-ul a lui Toni Braxton. Şi de aici lucrurile au luat o întorsătură stranie. În timpul blues-ului pe care îl dansam, sub lumina fierbinte a stroboscopului, cu partenera despre care am amintit, văzând privirea fioroasă şi pătrunzătoare a unui gealat nemulţumit de faptul că o invitasem pe domniţă la dans, m-au trecut toate apele şi… nu doar ele. Partenera creolă îmi tot şoptea duios la ureche că gealatul este fostul ei soţ, că tocmai fusese eliberat din penitenciar, că nu se aştepta să îl vadă în discotecă şi că, datorită presimţirilor ei, ar fi mai bine dacă am întrerupe dansul şi am uşchi-o!

Zis şi făcut! Drumul înapoi nu a durat chiar o oră şi jumătate, cât ne fusese indicat, însă am trăit o sperietură cât pentru toată viaţa. Imaginaţi-vă cum alergam printre dealuri luaţi de mână şi cum la fiecare lumină de faruri ne aruncam în şanţul de pe marginea drumului sau pe sub vreun pod. Gâfâiam sacadat, inima bătea să spargă pieptu-mi de copil şi-mi trecuse şi pofta cu care plecasem la discotecă, aceea de a-i fura barem o sărutare domniţei. Puţin după miezul nopţii, am ajuns în Dobruşa şi, cu spaima că gealatul ne va căuta pe la poarta fetei, nu-mi mai doream decât patul plin de purici din schit. Însă fosta doamnă, bănuind că a doua zi voi fi luat la băşcălie de colegi pentru că am rămas cu buza umflată, ca să am totuşi cu ce mă lăuda în faţa lor, mi-a oferit pe nepusă masă o sărutare. Apoi mi-a urat somn uşor şi a fugit pe vârfetele picioarelor în curte. Ce aş mai fi putut să fac, ţinând cont de împrejurări?… Mi-am continuat drumul până la schit, mi-am spălat picioarele ostenite la izvorul de lângă bisericuţă şi, întins sub clar de lună, mi-am aşteptat colegii pentru a le povesti despre sărutul ţigăncii.