O slujbă între cinzeci

V-am spus parcă, cu altă ocazie, că osicenii - consătenii mei - erau oameni frumoşi din cale-afară şi deosebit de harnici. Dar ce am omis să aduc la cunoştinţa domniilor voastre e faptul că mai toţi aveau şi o credinţă profundă. Paştele, Dumnezeu, Crucea şi Cristosu’ erau cuvinte pe care le rosteau zilnic, îndeosebi la necaz. Dar să ştiţi că nici morţii nu erau uitaţi în astfel de împrejurări. Nu ştiu dacă şi astăzi au rămas tot la fel de cucernici, dar nici nu văd de ce să fi renunţat la pietate.

Unul dintre ei, la fel de bun creştin, era şi Nea Lisandru, care nu ar fi plecat de acasă-n sat şi nici de la birt înapoi acasă, fără să-şi facă semnul crucii şi să-şi scuipe-n sân. Om al bisericii din Vale, cea de lângă târg, Nea Lisandru nu se răbda să intre duminica în lăcaşul sfânt până când nu dădea o tură prin târg pentru a lua preţul băniciorului de porumb. Dar nici nu putea pleca din târgul duminical aşa uşor, că deh, până se mai uita şi pe la piaţa de orătănii, apoi şi pe la cea de cherestea şi, mai ales, până îşi lua şi cele câteva cinzeci de ţuică ca să-şi dreagă gâtul, se bătea toaca de începutul Liturghiei. Ştiindu-se om de ispravă, lui Nea Lisandru îi venea destul de greu să refuze invitaţia la o cinzeacă. Dar la fiecare invitaţie onorată avea grijă să promită că aia e ultima, că ce să-i faci, trebuia să ajungă şi la biserică, doar era om de bază în strană.

Cu gulerul cămaşii scrobite scos peste jerseul împletit din lână şi cu nasul borcănat şi roşu, Nea Lisandru ajungea mai mereu în biserică pe la heruvic. Şi atunci, în timp ce părintele cădelniţa naosul, Nea Lisandru se strecura prin dreapta pronaosului, printre femei, rece ca un şarpe. Apoi, în timp ce părintele încerca să le împace pe toate credincioasele ce dădeau buzna să-i pună bobiţe de răşină în cădelniţă, personajul nostru, ţuşti, sărea în strană. Îi zâmbea cu subînţeles ţârcovnicului, mie, care îl urmăream după dvera altarului, îmi făcea cu ochiul, apoi, ca şi când ar fi fost prezent în biserică încă de la psalmii utreniei, urla cât îl ţineau plămânii: „Toatăăă grija cea lumească de la noooi să o leepăădăăm!”.

Încântat peste măsură şi cuprins de extaz, în special în timp ce se cânta rugăciunea domnească, Nea Lisandru nu putea şi poate că nici nu voia să-şi stăpânească vocea răguşită şi stridentă care se lovea de toate picturile micuţei biserici, încercând probabil să-şi găsească o nişa pe unde să evadeze. Ce îl mai acompaniam eu, seminaristul satului, pe ţârcovnic (e drept, mai mult la cititul psalmilor), dar să-l vezi pe Nea Lisandru! Iar spre sfârşitul slujbei, când terminându-mi sarcinile din Altar ieşeam şi eu în strană, atunci să te ţii bine! Urlam toţi trei un „Fie numele Domnului binecuvântat, de acum s-a terminat!” - aşa cum deprinsesem pe băncile seminarului - de credeam că o să ni se rupă rărunchii.

După ce ne miruia părintele şi-i pupam evlavioşi mâna şi crucea, Nea Lisandru îşi punea mâna protectoare în jurul gâtului meu şi mă trăgea deoparte ca să mă verifice dacă am reţinut versurile deocheate pe care mi le spusese duminica trecută. Mai mult din cauza mirosului de tescovină expirat de interlocutor, decât din cauza strânsorii părinteşti la care eram supus, mă străduiam din răsputeri să-i demonstrez cât mai repede că le învăţasem. Şi tot repetându-i-le, ajungeam la „Botu’ Calului”, crâşma de lângă biserică, unde Nea Lisandru mă îmbia să bem o ţuică înainte de masă, că aşa îi stă binele omului (la olteni, prin om se înţelege bărbat!). Cu gândul la prânzul cu care mă aştepta mama, îl refuzam politicos şi îl lăsam în compania aceloraşi oameni pe care îi văzusem la terasa birtului şi dimineaţa, când mă îndreptasem către biserică.

Acolo, la mesele de pe vremea Cooperativei care erau puse în faţa localului, Nea Lisandru se lua cu vorba – ba despre preţurile din târg, ba despre mersul la Biserică, ba despre una, ba despre alta – până pe la ora două după-amiaza. Cam pe atunci, în faţa birtului, se proptea şi nevastă-sa. Văzându-i roşeaţa care parcă-i mărea şi mai mult nasul lui bărbatu-su şi ştiind că va face deliciul comesenilor, aceasta îl repezea piţigăiat:

- Da bine, Lisandre, aci ţi-e biserica? La ce mama dracu’ nu îmi spusăşi că nu vii acasă după slujbă, că puneam mâna şi mâncam sângură, nu te mai aşteptam ca proasta!

- Ho, fă fomeie, ce-ţi veni? - încerca să se eschiveze Nea Lisandru - Ho, că vin! Da, mai stătui şi io o ţârică dă vorbă cu oamenii aştia, că aşa să stă duminica!