Practica pastorală prin... viile episcopiei

Eram într-o vacanţă de vară din perioada liceului, iar una dintre obligaţiile seminaristului era ca două săptămâni din timpul verii să lucreze pe plantaţiile viticole ale Episcopiei Râmnicului. Cică sapa şi ciuntitul viei ar fi trebuit să ne ajute în activitatea de gospodari şi păstori pe care urma să o avem (de aici şi rateurile pastorale, probabil!). Nu sesizam legătura, însă ne consolam cu faptul că în arşiţa verii era mai bine la umbra viţei decât dacă ne-ar fi trimis, spre exemplu, să păstorim, pe bune, oi sau mai ştiu eu ce cornute!

În fine, nu aveai cum să comentezi legile sfinţiţilor părinţi, aşa că ne făceam frumos bocceluţa şi ne prezentam la data stabilită în curtea episcopiei din Râmnic. Aici, celor care aveau relaţii mai sus (să nu cumva să credeţi că vorbesc despre Susdetot; puţin mai jos, la întrepătrunderea imanentului cu transcendentul) le cădeau sorţii să rămână în curtea episcopiei, an de an. Noi, ceilalţi, cei săraci cu duhul - adică cei care nu aveam nici un deţinător sau împărţitor de duh prin familie - eram urcaţi într-un Aro şi, acoperiţi de o prelată roasă, eram transportaţi la Schitul Dobruşa, unde eram abandonaţi printre coline. De ce abandonaţi? Pentru că eram doar duşi, iar atunci când terminam perioada de practică agricolă, eram nevoiţi să parcurgem pe jos, printre dealuri, traseul de 15 kilometri care ne despărţea de cea mai apropiată gară, cea din Drăgăşani. Ca să nu faceţi calcule inutil, vă spun tot eu, în numai 3 ore de marş forţat eram ajunşi în gară.

Odată ajunşi la schit, intram în grija părintelui Ioanichie, stareţul şi mai marele butoaielor de vin bisericesc fermentat în aşezarea monahală din Dobruşa. Preacuviosul părinte era, de altfel, monah cu carismă însă, la începutul lunii august, avea cu totul alte griji pe potcap. E vorba de griji precum retragerea ascetico-estivală pe litoral, la Costineşti.

În vara respectivă, grupul de şapte seminarişti, mândri ca brazii, am ajuns la schit chiar în după-amiaza în care cuviosul părinte Ioanichie se pregătea de drum. Ne-a întâmpinat cu căldurosul: „Şe faşeţi dracilor, aţ’ vinit? Ostropiel nici var-aista n-am scăpat di tini, bre?” şi ne-a îndemnat să ne facem confortabili în holul cu 12 paturi suprapuse câte două. Ştiind că, din cauza puricilor din saltele, vom dormi sub clar de lună, ne-am aruncat boccelele în mijlocul încăperii şi am mers degrabă, aşa cum se cuvine după un drum lung, în sala de mese. La cina de post servită de sora Elena, preacuviosul Ioanichie ne-a anunţat că fratele Vasile, cel venit de la Schitul Pătrunsa, ne va coordona activitatea pastorală de a săpa viile Domnului, pentru că el va fi plecat cu treburi pentru zece zile.

- Tot cu profa’ de franceză, părinte? - l-am chestionat eu imediat, aşa cum îmi era felul.

- Al dracu’ copil! - a murmurat Ioanichie printre dinţi, apoi a continuat - Ostropiel, tot împieliţat ai rămas, bre?

După alte câteva înţepături reciproce, precuviosului părinte i-a sunat telefonul şi a trebuit să plece, dar nu înainte de a ne ruga să-i umplem portbagajul cu sticlele de vin pe care le avea deja pregătite în pridvorul aşezării monahale.

Desigur că plecarea stareţului ne încânta. Zece zile eram scăpaţi de loviturile de bici pe care ni le administra prin vie cu toată dragostea lui de cuvios părinte. Însă, cu toate acestea, eram deprimaţi de faptul că până la Sfântă Măria Mare - adică fix până la întoarcerea preacuviosului din concediu - trebuia să mâncăm doar mâncare de post. Dacă despre fratele Vasi am aflat de la colegii cărora le-am urmat că putea fi îmblânzit cu un pachet de ţigări pe zi, despre sora Elena pe care o cunoscusem în verile precedente ştiam că nu există nici o cale să o înduplecăm să ne dea vreun pahar de lapte, ori vreun ou, ori vreo bucăţică de brânză, pe neveu.

Nu o să pierd timpul descriindu-vă cum, dezbrăcaţi de la brâu în sus precum afro-americanii pe plantaţiile de tutun, săpam viile prin arşiţa verii; nici despre faptul că fratele Vasi, pe care avusesem grijă să-l îmblânzim încă de dimineaţă, accepta să tragem cu sapele „negru peste verde că stăpânu’ nu ne vede”; însă nu pot să nu vă vorbesc despre luptele din stomacul meu care, una şi bună, nu se putea adapta la noua alimentaţie: dimineaţa - gem pe pâine, la prânz – ciorbă de legume sau tocăniţă de cartofi, iar seara – ce rămânea de la prânz plus prunele storcite din buzunar. În condiţiile date, întinşi pe spate la umbra bisericuţei medievale şi trăgând agale din ţigara pe care o plimbam de la unul la altul, am hotărât că trebuie să acţionăm.

Planul era să ne însuşim - deci, în nici un caz să furăm - brânza care se scurgea ispititoare în sădila din bucătărie. De ouăle din cuibare se ocupase acelaşi Valerică Trei Mânuţe. Vinovatul de serviciu?… Calu, dulăul părintelui care ne destindea prinzând din zbor toate bucăţile de pâine pe care i le aruncam. Acum, ştiind că printre cititori se află şi oameni sensibili la suferinţele animalelor, o să omit faptul că distracţia cea mai mare era să-l păcălim pe Calu aruncându-i în loc de pâine alte obiecte, uneori puţin mai… contondente. (Sorry, Horsy!!) Şi tot punând planul la punct, trăgeam din chiştoc până ne ardeam buricele degetelor, continuând să visăm la cina din acea seară.

Probabil sunteţi curioşi să aflaţi dacă a şi funcţionat planul dezvoltat la umbra zidurilor bisericuţei. Bineînţeles că nu! Noi nu puteam face aşa ceva, primisem o înaltă educaţie religios-morală în anii petrecuţi în seminar, educaţie care nu ne permitea un asemenea comportament vagabonţesc. Închei pentru că mă podideşte râsul, pe data viitoare, ciao!