marți, 2 decembrie 2014

Şeptică pe pedepse

Ia, că poate să ningă şi la începutul iernii calendaristice, nu doar prea devreme sau prea târziu! Ce ţi-e şi cu schimbările acestea climatice! Şi când te gândeşti că prezicătorii vremii ne speriau din nou cu sărbători petrecute pe uscat... Ce să faci, domne’, nu se mai face meteorologie ca-n epoca de glorie a doamnei Romica Jurcă! Păi şi dacă tot ne ninge şi ne ţârâie întruna pe streşini, ne putem aminti, barem, de verile luminoase şi de vacanţele mari din timpul studiilor! Nu de alta, dar să vadă şi coinacii aştia cum ne umpleam noi timpul atunci când încă nu se auzise de smartphone-uri sau de gadget-uri software. Eee, acum nici nu vă aşteptaţi să povestesc despre frecventarea bibliotecii comunale sau despre participarea la muncile gospodăreşti, din fericire acestea erau doar anexe ale vacanţei de vară. Aşadar mă voi strădui să relatez scopul acestei perioade: distracţia estivală!

Punctul culminant al zilelor toride de vacanţă era întotdeauna… noaptea. De cum se însera, mai multe găşti de tineri, bună parte din ei veniţi la bunici, ne stabileam cartierele generale în diferitele locuri strategice ale Osicii. Eu, de exemplu, am început cu gaşca din vecini, dar datorită dobândirii statutului de seminarist, în primii ani de liceu, am progresat şi în scurt timp am fost adoptat de găştile care se adunau în proximitatea centrului comunei. Iar de aici, mai spre sfârşitul liceului, nu mi-a fost deloc greu să mă infiltrez în grupul din vârful lanţului trofic, cel care se aduna la km. 0 al localităţii, chiar vis-a-vis de cioara de pe monumentul eroilor. Aşadar, cartierul general unde se întrunea această grupă mare a găştilor din nopţile de vară era barul discotecii săteşti. Şi mie, pe lângă originalitatea statutului de teolog care mă propulsase până aici, îmi mai revenea şi deloc ingrata postură de a fi prâslea al găştii, iar eu ştiam să profit la maxim de acest atu.

Dintre jocurile distractive, mai mult sau mai puţin deocheate, gaşca de la km. 0 avea o slăbiciune pentru şeptică pe pedepse jucat în miez de noapte. Şi abia acum am ajuns la ceea ce aveam de gând să vă împărtăşesc: pedepsele care făceau deliciul nopţilor din vacanţa de vară. Chiar dacă ar părea inutil de menţionat, amintesc domniilor voastre – poate deprinse mai degrabă să joace cruce decât şeptică – cum jocul în cauză era jucat pe perechi. Iar acest fapt făcea ca perechea câştigătoare să formuleze pedepsele, iar cealaltă – cea mai puţin fericită – să le ducă la bună executare. Desigur că şi intensitatea sancţiunilor creştea deodată alternanţa câştigători-învinşi, ceea ce voi încerca să vă zugrăvesc în cele ce urmează.

Spre exemplu: dacă prima echipă care pierdea primea pedeapsă să le aducă bravilor câştigători o bere rece de la bar sau alte mici comisioane, când sorţii jocului se întorceau, victimele deveneau torţionari şi îi puneau pe proaspăt învinşi să oprească un trecător (sau, după caz, trecătoare) căruia erau nevoiţi să îi facă diferite declaraţii. Şi pentru că spuneam că intensitatea penitenţelor creştea pe măsură ce jocul intra în noapte, urmau: plimbarea cu căruciorul de butelii, trenuleţul făcut în coate şi în genunchi pe şoseaua din faţa discotecii, prinsul cărţilor de joc pe perete cu fruntea etc. Printre toate acestea, se mai găsea şi câte unul care să mă pună să-i cânt nevesti-sii binecuvântările înmormântării şi asta doar pentru că nefericita de ea făcea parte din echipa mea.

Însă cele mai dure pedepse se dădeau abia pe la miezul nopţii. Îmi aduc aminte că cea mai grea sancţiune primită a fost ca împreună cu echipa să mergem în lenjerie de corp la crama din vecinătate şi să comandăm la masă o carafă de vin pe care, desigur, a trebuit să o consumăm. Imaginaţi-vă cum arătam doi băieţi şi o domniţă, îmbrăcaţi mai mult decât sumar, sorbind câte un pahar de vin printre ceilalţi meseni! Însă zeul Şeptică nu lăsa să încheiem seara într-o asemenea stare de umilinţă, ci avea tot timpul grijă să gustăm şi din paharul dulce al răzbunării. Aşa că, la următorul joc pe care l-am câştigat, adversarii au fost nevoiţi să alerge în miez de noapte şi în dimineaţa goală, cca. 50 de metri, până la bariera de lângă gară. Şi ca să ne convingă că au ajuns la destinaţie, a fost necesar să ne aducă în fiecare mână câte o piatră spartă de pe calea ferată.

Iar acum, în concluzie, ia, să-mi spuneţi voi, preaiubiţi cititori, ce joc de pe smartphone îţi dezvoltă mai frumos creativitatea sau îţi oferă comunicativitate şi, mai ales adrenalină, precum jocul de şeptică?… Iar acestea fiind zise, consider că prin această postare mi-am făcut datoria faţă de toţi cei care mi-au reproşat că în ultimul timp aş fi lăsat-o mai moale (de fapt, că aş fi înmuiat-o bine) cu confesiunile. A, ar mai fi încă ceva, continuaţi să mă provocaţi!



Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Eşti liber o clipă?... Atunci scrie şi tu ceva, însă nu orice!