Ecumenismul - unitate în iubire, dar şi în adevăr

„Preadesfrânaţilor! Nu ştiţi oare că prietenia lumii este duşmănie faţă de Dumnezeu? Aşa că cine vrea să fie prieten cu lumea se face vrăjmaş lui Dumnezeu!” (Iacov IV, 4).

Acesta este un fragment din apostolul citit astăzi în ritul răsăritean şi imediat veţi descoperi şi de ce mi-am propus să deschid tema unităţii creştinilor cu acest verset. În ultimii ani ne-am obişnuit să ascultăm la întâlnirile ecumenice discursuri cât mai pacifiste referitoare la această temă care este într-adevăr una delicată. Textele scripturistice sunt şi ele alese cu grijă şi vorbesc mai ales despre iubire. Iubirea fraţilor, iubirea vrăjmaşilor, iubirea lui Dumnezeu… Umblăm cu mănuşi pentru a nu deraja, pentru a nu supăra lumea al cărei spirit se vrea tot mai ecumenico-globalist, dacă îmi permiteţi această formulare. Ce vreau să spun e că la acest gen de întâlniri vorbim foarte mult despre iubire şi, din nefericire, foarte puţin despre adevăr. Şi „iubirea fără adevăr este oarbă” – spunea însuşi Papa Paul al VI-lea – „iar un ecumenism în care este iubire, dar nu este adevăr, degenerează într-un fals irenism, într-un fals pacifism”.

Dar, vă veţi întreba, care este adevărul ce trebuie prezentat în cadrul discuţiilor despre unitatea creştinilor? Ei bine, acest adevăr este cuvântul Evangheliei, cuvântul lui Hristos consemnat de evanghelistul Matei: „Eu îţi spun că tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica mea şi porţile iadului nu o vor birui” (Matei XVI, 18)! Pentru mulţi creştini necatolici acest verset pare a avea un mesaj ambiguu. Că prin aceste cuvinte Învăţătorul nu i-ar fi oferit primatul Sfântului Petru, ci că, de fapt, ar fi vrut să spună că „voi sunteţi pietre şi pe aceste pietroaie îmi voi zidi biserica”! Şi, mă rog, ce l-a oprit pe Mântuitor să le adreseze tuturor ucenicilor cuvintele de mai sus? Nu erau toţi prezenţi, nu li se adresase cu trei versete mai înainte tuturor, întrebându-i: „Voi cine ziceţi că sunt?”!?! Oare nu la fel de clar, după cina cea de pe urmă, Isus îi confirmă primatul lui Petru spunându-i: „Simone, Simone, Satana v-a cerut să vă cearnă ca pe grâu; dar eu m-am rugat pentru tine ca să nu piară credinţa ta. Tu oarecând întorcându-te (după cele trei lepădări), să-i întăreşti pe fraţii tăi” (Luca XXII, 31-32)?

Este imposibil, preaiubiţilor, ca măcar în aceste două versete biblice să nu observăm investitura clară pe care Petru a primit-o în ajunul Sfintelor Patimi. De aceea pentru noi, pentru catolici, Apostolul Petru şi urmaşii săi din Scaunul Romei sunt stânca credinţei noastre. Şi nu din cauză că aceştia ar fi invincibili sau infailibili, ci datorită rugăciunii lui Isus: „M-am rugat pentru tine ca să nu piară credinţa ta”. Acesta este deci adevărul Evangheliei care trebuie mărturisit tuturor în aceste zile. E posibil ca acest cuvânt al Evangheliei să nu mai fie de actualitate? Sau – aşa cum spuneam – nu vrem să deranjăm spunând lucrurilor pe nume? Şi atunci cum să procedăm? Păi, cum altfel, decât urmându-l pe Hristos care în viaţa sa pământească a fost tranşant şi care nu a umblat niciodată cu mănuşi.

Isus le spunea lucrurilor pe nume: pe fariseii i-a numit vipere şi morminte spoite, pe Irod l-a comparat cu o vulpe, lui Petru însuşi i-a adrestat apelativul de Satană etc. Vedem deci că Mântuitorul nu îşi menaja asistenţa şi nici nu era preocupat de gândul că ar putea să-şi traumatizeze ascultătorii. Ba dimpotrivă, pentru a fi convingător, la un moment dat, a pus mâna chiar şi pe bici! Am amintit de aceste lucruri tocmai pentru că am sesizat, în ultimul timp, o dorinţă a preoţilor de a evita textele scripturistice care ar putea să îi şocheze pe credincioşi. Un coleg preot foarte inspirat îşi alesese mottoul blogului: „Sarea de pe rană”. Da, e adevărat că sarea ustură, dar la fel de adevărat este şi că ea dezinfectează şi vindecă. La aceasta am fost chemaţi, să fim sarea pământului şi nu zahărul acestuia: „Voi sunteţi sarea pământului. Dar dacă sarea se va strica, cu ce se va mai săra?”.

În concluzie, vă voi întreba: putem vorbi despre unitatea Bisericii, excluzând - din cauza ecumenismului prost înţeles - ministrerul petrin; sau putem vorbi despre catolicitatea (universalitatea) Bisericii, ignorând - de dragul pacifismului - primatul episcopului Romei; şi mai putem vorbi despre apostolicitatea Bisericii, omiţând funcţia pe care Petru - capul colegiului apostolic - a primit-o?… Păi, după cum vedeţi, putem şi nu prea. Iar cei care nu putem avem convingerea că primatul petrin este darul pe care Spiritul Sfânt îl face episcopului Romei, tocmai pentru ca acesta să păstreze apostolicitatea, catolicitatea şi, mai ales, unitatea Bisericii în credinţă, aşa cum se şi întâmplă de aproape două milenii.