Ghiduşii de Bobotează

În aşteptarea iernii, să vă dau una de gerul Bobotezei. De data aceasta aduc în discuţie practica pastorală a seminaristului Ostropel; cea din vacanţa de iarnă. Îmi amintesc clar izul de bucurie ce ne pătrundea plămânii tineri încă de la urcarea în acceleratul Râmnicu Vâlcea – Piatra Olt. Dar nu dura mult până să ne umplem plămânii cu un alt iz, cel de tabac, chiar înainte ca trenul să plece din gară; numai aşa ne părea că mirosim a libertate. În Piatra Olt gaşca se spărgea în trei: unii către Slatina, alţii către Craiova şi alţii, printre care şi suprasemantul, spre Caracal. Înainte de a ajunge în capitala fostului Romanaţi cu trei staţii, la Vlăduleni, mă despărţeam de tovarăşii din tren, doar pentru a mă întâlni cu cei din sat. Şi vacanţa de Crăciun era singura perioadă în care chiar aveam cu ce să-mi întreţin tovărăşiile.

Cum? E simplu, mă bazam pe invitaţia constantă a părintelui de a-l însoţi prin satul întroienit sau, uneori, înnămolit, la sfinţirea caselor. Cvartetul era format din: preot, ţârcovnicul Gheorghiţă, eu şi Ciucuride. Intrarea în curţile gospodarilor se făcea strict în ordinea numerelor de pe tricou, adică cea prezentată; fiecare dintre noi având rolul său bine definit. Părintele era poliţistul bun, cel care făcea sfinţirea odăilor; cantorul era poliţistul rău, cel care le amintea oamenilor să-şi plătească sărindarele şi contribuţia; eu eram agentul fiscal, un fel de Iudă care ţinea în grijă plasa (punga s-a dovedit a fi neîncăpătoare); iar Ciucuride era un fel de gardă de corp ce avea în dotare un ciomag, dar şi panerul în care se strângeau cârnaţii.

Se mai întâmpla şi să ne uitam partiturile. Spre exemplu, fiind atacaţi inopinat de un ciobănesc german ce fusese uitat dezlegat într-o curte, am făcut rapid cale întoarsă; iar cel din urmă, Ciucuride, a devenit cel dintâi. După el am ieşit eu şi după mine ţârcovnicul care, panicat fiind, a tras şi poarta după el, lăsându-l pe părintele pradă fiarei. Doar urletul de spaimă al omului lăsat în urmă l-a scăpat pe acesta de colţii câinelui care, îngrozit de răcnetul năprasnic, a fugit în grădină cu coada între picioare. Din acel moment s-a stabilit o nouă regulă perenă: garda de corp era primul care intra în curte, dar şi ultimul care o părăsea. Şi probabil că, dacă se mai merge cu sfinţitul caselor prin sat (da bine că nu!), această regulă încă mai e respectată şi azi.

O altă regulă ce nu putea fi încălcată era aceea de a avea grijă să-l scuzăm pe părintele că nu gustă la fiecare casă din vinul roşu al gospodăriei, deoarece ar fi fost sub tratament cu antibiotice. Părintele mai sorbea şi sfinţia sa câte un păhărel numai la familiile de încredere, cele la care an de an serveam şi masa. Ordinea sfinţirii uliţelor depindea de ora la care eram aşteptaţi de aceste familii. Dar şi aici intervenea o altă regulă: eu şi Gheorghiţă trebuia să ne aşezăm la masă unul în faţa celuilalt. Cu ce scop? Dacă vreunul dintre noi avea paharul gol, trebuia să-l lovească pe celălalt pe sub masă, cu piciorul, pentru a fi servit. Nu se cuvenea să ne turnăm singuri vinul în pahar, astfel ce impresie am fi lăsat!? Apoi urma un dialog teatral: „Victorele, să îţi mai torn un pahar?” mă întreba grijuliu ţârcovnicul. „Nici nu ştiu ce să zic”, răspundeam nehotărât, „Hai, că mai iau vreo două guri, că prea bun e…, complimente celui care l-a făcut!”.

Să nu credeţi acum că osicenii ar fi oameni naivi, nicidecum! Când e vorba de băşcălie pe buza şanţului şi nu numai, nu îi întrece nimeni. Spre sfârşitul unui prânz, spre exemplu, părintele a cerut politicos un ştergar. Gazda, tanti Leana a lu’ Nea Lisandru, prefăcându-se a fi stânjenită de situaţie, i-a oferit graţios părintelui o pereche de chiloţi tetra, transformaţi în cârpă de bucătărie. Şi fără să îşi dea seama, părintele era cât pe ce să-şi şteargă colţurile gurii cu ei.

Însă nu aceasta este cea mai bună poantă făcută popii de bravii osiceni, cu ocazia Bobotezei. Vă spuneam la început că Ciucuride căra după el şi coşul pentru cârnaţii ce urmau a fi primiţi ca recompensă a efortului nostru. Din timp, până să fie vizitaţi înaintea praznicului de preot, osicenii îi pregăteau acestuia un cârnat lung de maxim un metru, că doar nu erau fraieri. De fapt, fiind cel mai mic din afumătoare, îţi dădeai lesne seama care era cârnatul popii. Păstrători aprigi ai tradiţiei, osicenii umpleau rapid panerul lui Ciucuride şi astfel, la capătul fiecărei străduţe trebuia găsit un creştin de ispravă la care să golim coşul cu cârnaţi. Aceştia erau recuperaţi pe înserat de ţârcovnic, care-i încărca în căruţă, ascuns fiind în întuneric de ochii curioşilor.

Până să ajungă Gheorghiţă la casa părintelui cu cârnaţii – recolta era de aproape o căruţă pe zi -, eu răsturnam punga îndesată de bancnote pe pat şi treceam la sortatul sutelor de bancnote. Abia după vreo 30 de minute, năduşit de aşa efort, reuşeam să le dau de cap, adică să le pun cap la cap sau, în fine, semnătură (a guvernatorului) la semnătură. Dar să revin la oile mele. Când bancnotele stăteau aşezate cuminţi în teancuri şi în casa părintelui începea să miroase a lemn în sobă, apărea şi ţârcovnicul cu căruţa de cârnaţi. Următorul pas era să-i sortăm şi pe aceştia în funcţie de estimarea vizuală a calităţii: categoria I pentru părintele, categoria a II-a pentru mine şi cantor, iar a III-a pentru Ciucuride şi sărmani. Dar era musai ca cel mai bun cârnat să fie sacrificat pe grătar pentru cină.

În acea seară era evident care era cel mai bun dintre cârnaţi: unul gros şi drept, mai mic de-un metru, cum spuneam, bine îndesat doar cu carne macră rozalie şi uşor afumat de-ţi venea să-l mănânci crud. Şi astăzi, după atâţia ani, încă mă mai mănâncă curiozitatea, cine o fi pregătit acel cârnat pentru popă. Cel care s-a oferit să-l porţioneze - în timp ce eu şi cantorul închinam încă un pahar - a fost, desigur, părintele. A luat cârnatul, a pus mâna pe un cuţit şi s-a aplecat asupra unui tocător. La secţionarea mândrului cârnat, surpriză: din apetisant a începu să curgă… rumeguşul! E adevărat că ne-a amuzat şi această farsă, nu la fel de mult ca la cea cu câinele lăsat în curte să ne aştepte... Pe feţele tuturor, însă, se citea dezamăgirea că acel maţ nu fusese umplut cu carne, că prea arăta bine. Pe poznaşul care ne-a pregătit acea surpriză, eu l-aş numi prevestitorul a ceea ce au devenit cârnaţii din vitrinele marketurilor: arată extrem de bine, dar nefiind umpluţi cu carne, au gust de lemn.

Acum, că aţi văzut o parte din procedeele de aşteptare a preotului cu Boboteaza şi pentru că aveţi şi timp berechet, vă las să vă pregătiţi temeinic pentru acest eveniment ce va să vie în iarna care va să fie.