Show-ul cu reşoul

Pentru cei multi care nu ştiu, cei mai buni prieteni ai seminariştilor erau progeniturile lui Caciol, dulăul seminarului, şi reşourile, în special iarna, dar nu numai. Blănoşii se dovedeau a fi destul de utili atunci când ieşeam în oraş - cu bilet de voie, desigur - şi realizam cât de prăfuiţi aveam pantofii; iar reşourile, ce-ar fi fost camerele fără ele?… Peşteri, şi încă din acelea de tâlhari!

Atunci când ne-am mutat din internatul Sanitarului în noul cămin, ne imaginam că vom găsi camere demne de misiunea la care ne înhămaserăm. Însă, în căminul seminarului din Inăteşti, ce să vezi, pe-afară era vopsit gardul şi-năuntru… nu vopsiseră mai nimic. Aceleaşi paturi de cazarmă trebuiau duse câte patru-cinci în fiecare cameră, dulapurile care lipseau cu desăvârşire au fost înlocuite cu paporniţele de rafie, iar pe jos, ca să acoperim rumeguşul ce fusese amestecat cu cimentul (încă nu am aflat din ce motiv), am aruncat câteva scoarţe lungi făcute din fâşii de cârpe de mămăiţe la războiul de ţesut. Şocul cel mare era că nu fuseseră instalate caloriferele şi camerele au rămas aşa timp de vreo două ierni: nepodite şi fără calorifere!

Ingenioşi din fătare, nu am stat prea mult pe gânduri şi ne-am apucat să împrovizăm reşouri electrice. Devreme ce nu se închisese încă şantierul, găseam din belşug BCA-uri, cuie, fire suficient de groase de cupru, singurul lucru care trebuia cumpărat de la 1001 Articole era rezistenţa electrică spiralată de 1000 (habar nu am de ce îi zicea aşa, deoarece costa mai mult de 1000 de lei!). Buuun, acestea toate fiind procurate, ne apucam de treabă. Vreo juma de zi ne lua să tăiem BCA-ul în două cu fierăstrăul şi să scobim cu vreun piron şanţurile în care introduceam rezistenţa. Odată scobite acestea, ne scuturam de praful de ciment şi în doar câteva minute băteam două cuie în BCA. Apoi legam de cuie capetele rezistenţei introduse deja în şanţul spiralat şi cele două fire electrice care urmau să fie băgate direct în priză. Ţac-pac, gata cu frigul din oase!

Toate erau bune şi frumoase pănă când începeau să bubuie rezistenţele din patroanele tabloului elctric. De regulă această problemă putea fi şi ea remediată prin introducerea mai multor fire de cupru in patron, însă au fost şi dimineţi în care am găsit în tabloul electric ceramică topită din capacele patroanelor fuzibile.

Trecând peste aceste mici neajunsuri, reşourile seminariştilor îşi făceau treaba. Pe lângă faptul că ne asigurau căldura cea de toate zilele, reşourile se dovedeau eficiente şi în prepararea diverselor omlete în miezul nopţii. Ştiu, ştiu, acum aţi vrea să vă dau şi reţeta de la omleta seminarială, fie! Puneam într-o cratiţă aproape spălată ceva untură, apoi căleam o ceapă, usturoi, adăugam murăturile uitate pe pervazul camerei, ouă, multe ouă, brănzica rasă şi desăvârşeam preparatul cu câteva linguri de bulion. Cine îşi permitea să adauge şi câteva felii de parizer afumat… se putea mândri cu o cină demnă de-un aristocrat! Dar şi aici apăreau probleme din cauza mirosului care, pe sub uşă, dădea buzna pe coridor. Să vezi pumni şi picioare în uşă date în special de Buză din care parcă răcnea o legiune înfometată: „Ostropele, ştiu că eşti în cameră; să moară mama, dacă nu deschizi, îţi sparg uşa!!”

Aş vrea să vă mai spun şi despre o întâmplare demnă de tragismul iadului lui Dante Alighieri şi petrecută în primii ani de seminar, atunci când încă eram găzduiţi de căminul Liceului sanitar. Într-o noapte, Moldoveanu, unul dintre colegii de cameră, a găsit de cuviinţă să îşi pună reşoul la capătul patului pentru a-şi încălzi picioruşele. În timp ce dormea, acesta şi-a întins picioarele deasupra reşoului, unde i s-a apris o şosetă din perechea cu care se încălţase în ultima săptămână. Simţind în somn acest lucru, Moldoveanu s-a descălţat de şoseta aflată în combustie şi s-a retras în jumătatea de pat ferită de căldură. Mai apoi i s-a aprins plapuma din poliester de la şosetă şi de aici a urmat o întreagă nebunie.

Primul care a sărit la lupta cu flăcările a fost Lupone, şeful de cameră care, panicat fiind de fumul negru şi flăcările plapumii, a încercat să stingă focul cu palmele goale. Speriat de urletele Lupului - care deşi avea palmele arse, continua să lovească vâlvătaia făcută de poliester - m-am retras în cel mai îndepărtat de flăcări colţ al camerei. De acolo l-am văzut prin fum, ca prin vis, pe Motârcă - al patrulea coleg de cameră - cum a luat calm PET-ul cu apă de lângă pat şi cum l-a turnat peste plapuma aprinsă. Ce credeţi că făcea Moldoveanu în tot acest timp? Bineînţeles, dormea! Într-un final, deranjat de înjurăturile lui Wolfy care îşi arsese lăbuţele, Moldoveanu s-a trezit pentru a ne întreba plin de ingenuitate ce s-a întâmplat.

Conchid cu morala acestei dramatice istorisirii: La ce pot sluji plăpumile din poliester? Să întreţină focul pe care l-au aprins şosetele purtate îndelung!