Întoarcerea din vacanţa de iarnă - amestec de zaibăr cu crâmpoşie

După ce am aşezat garniţa cu bucăţi la loc de cinste, pe balcon, şi după ce am despodobit şi urcat iarăşi pe mobilă - unde va sta încă un an - bradul artificial, iată, preaiubiţii mei cititori, că mi-am găsit din nou timp să vă salut. Mi-aş fi dorit, desigur, ca în aceste zile de tihnă să nu-mi tratez răceala, ci să stau cu voi la o cană de vin fiert. Şi-aş mai fi vrut şi ca viforul iernii să creeze atmosfera poveştilor spuse la gura sobei, în vaporii vinului aromat. Dar pentru că iarna e prea blândă şi uscată şi pentru că nici caloriferele din apartament nu seamănă a şemineuri, mă voi rezuma doar la a sorbi dintr-o cană cu ceai şi la a vă povesti alte drăcii făcute în seminar. Iată povestea interzisă celor sub 18 ani!

În miez de iarnă, imediat după Boboteză, când gerul nu ne lăsa să ne dezlipim de soba căminului părintesc, tocmai atunci trebuia să ne adunăm prin gări şi să ne încolonăm spre seminarul teologic din Râmnicul Vâlcii. Nodul feroviar ce ne lega şi ne suia în vagoanele acceleratului de Vâlcea era la Piatra-Olt. De aici până la Râmnic, timp de aproape două ore, ne încheiam socotelile cu vacanţa de iarnă. Bucuria reîntâlnirii cu camarazii seminarişti era stropită din belşug cu zaibăr, pe culoarul lung al vagonului pe care puneam stăpânire. Ţigări erau şi ele… căcălău. Spre deosebire de drumul acasă, făcut în urmă cu două săptămâni, acum toată lumea avea barem câte un pachet la piept. Se vedea treaba că nu degeaba bătusem uliţele pline de noroi ale satelor ajutându-i pe preoţii parohi să mulgă oiţele parohiei de sărbători.

În hărmălaia şi prin fumul care invadase întregul vagon, cei care nu îndrăzniserăm să le arătăm părinţilor mediile primului semestru, tocmai acum găseam inspiraţia să le falsificăm iscăliturile pe biletele de voie ce trebuiau înapoiate în curând dirigintelui. Apoi, singura grijă pe care o mai aveam era ca până la Drăgăşani să epuizăm zaibărul din bidoanele începute în Piatra. Aici, în capitala viticolă a Olteniei, îi aşteptam cu braţele deschise pe camarazii care ne cinsteau cu vin alb de viţă nobilă. Seminarişti fiind, cunoşteam cu toţii şi respectam tradiţia vinului bun lăsat la urmă. Şi în aceste condiţii precare, imediat după lăsarea întunericului - dar totuşi, mai repede decât ne-am fi dorit - ajungeam în gara Vâlcii. Din gară ajungeam într-un suflet la internatul seminarului pentru a ne lăsa bagajele şi pentru a o tuli în oraş înainte ca vreun pedagog pedant să consemneze reîntoarcerea noastră. Altfel, pentru a-i cumpăra tăcerea, ar fi trebuit să împărţim cu el rezerva de vin care ne-ar mai fi rămas - dacă ne-ar mai fi rămas - după abia încheiatul drum al vinului.

Odată, pe când mă întorsesem din vacanţa de sărbători a anului doi de studii teologice – asta ar însemna pe-a zecea -, în timp ce încercam să mă strecor din internat, am dat nas în nas cu un verişor din Brâncoveni, cherchelit binişor, ce ţinea mortiş să mă cinstească cu o cană de vin, producţie proprie. Ca să scap cât mai repede de el şi să fug în oraş, am băut cana de vin pe nerăsuflate şi… pe-aci ţi-e drumu’! M-am mai oprit în apartamentul părintelui paroh care locuia în Râmnic şi care mă aştepta să-mi semneze şi ’mnealui biletul cu mediile semestriale. Doar că, intrând în caldul cămin al dânsului, m-au cuprins deodată, aşa, nişte palpitaţii despre care vă voi povesti în paragraful următor.

Şocat de rapiditatea euforiei ce mă cuprinsese, aproape că am înlemnit pe scaun, în faţa părintelui. Îmi amintesc cât de ruşinat eram că nu-mi mai puteam ridica bărbia pentru a putea vorbi. Cu un surâs de fin cunoscător al situaţiei stânjenitoare în care mă aflam, părintele a rugat-o pe doamna preotesă să-mi pregătească o cafea tare, iar pe mine m-a invitat să iau o gură de aer pe balcon. Din acest moment, îmi mai amintesc doar anumite frânturi, cum ar fi: rufele intinse ale vecinilor care stăteau cu un etaj mai jos şi care, am aflat ulterior, au trebuit spălate din nou (vecinu’, încă o dată, îmi cer scuze!); sau pe doamna preoteasă care umbla cu un lighean după mine prin apartament; sau de faptul că părintele mă băgase cu tot cu izmene în cada cu apă rece şi… şi cam atât! Apoi m-am trezit dimineaţa, am băut o cafea cu părintele care mi-a urat să am un semestru mai bun şi, cugetând la cele abia întâmplate, m-am îndreptat către internat.

Credeam că fusese un sfârşit de vacanţă apoteotic. Doar credeam. Pentru că odată întors la cămin, camarazii mi-au amintit de întâlnirea cu prietena din pedagogic pe care o programasem în seara anterioară şi pe care tocmai o ratasem. Ea, fata, cică m-ar fi aşteptat pentru o perioadă cuminte, la masa ei din discotecă. Apoi ar fi comandat şi ea o sticlă de vin şi, considerându-mă neserios, şi-ar fi îndreptat atenţia către un alt seminarist care avusese norocul să nu vină cu trenul din vacanţă, ci să fie adus de părinţi cu maşina. Conchid brusc cu morala acestei hibernale poveşti: domniţele i-au preferat mai tot timpul pe craii simandicoşi care deţin caleaşcă proprie, celor care circulă cu zaibărul şi crâmpoşia în poştalion!