Oaia neagră - înălbită apoi în gară - a clasei

Octombrie, A.D. 2000. Într-o vineri. Alergam neliniştit pe holurile seminarului din Râmnic pentru a-l găsi pe dirig. Da, da, chiar pe el însuşi, pe Titircă. Se afişase lista cu seminariştii ce urmau să fie transportaţi cu Saviemul episcopiei - înghesuiţi sub o prelată peticită - la cules de struguri, la Dobruşa. Era prima serie de elevi ce trebuia să plece pentru două zile pe colinele episcopiei şi, în mod normal, ar fi trebuit să plece câte doi elevi din fiecare clasă, în ordinea alfabetică. Aşadar cei nominalizaţi din clasa a XII-a erau Anghel şi… tocmai Ostropel!

Încercam să-l găsesc pe dirig pentru a-mi amâna detaşarea deoarece a doua zi, sâmbătă, aveam stabilită şedinţa cu părinţii, iar mama mă anunţase că va veni. Şi iată că-l găsesc pe Titircă alături de Spiru. Prind curaj - văzând că nu e singur - şi ţip la el fără reţineri:

- De ce, părinte diriginte, m-aţi trimis tocmai pe mine la vie? Mâine vine mama la şedinţă şi oricum nu este rândul meu!

- Ia uite, mă, la el, îmi cere mie socoteală! Ce e cu ţinuta asta, asta e ţinută de seminarist? Urla Titircă la mine, văzându-mă îmbrăcat în pantaloni trei sferturi.

- Dar părinte…

- Nici un dar, Ostropele, marş în camion, berbecule!

Nu mai puteam replica absolut nimic. Avea nervii întinşi la maxim şi riscam să-mi iau vreun şut prin părţile dorsale. De fapt, nu mai reţin exact, dar e posibil chiar să-l fi luat pentru obrăznicia de a-i „cere socoteală”. Alea iacta est sau, vorba seminaristului, zarum aruncatum est! Fără dubiu, la şedinţa de a doua zi urma să fiu mazilit. Puteam să mă împotrivesc şi să nu urc în Saviem? Cine-l cunoaşte pe dirig, ştie că soarta-mi fusese pecetluită.

- Băh, mâine la nouă să o luaţi pe mama de la gară! Spuneţi-i că m-a făcut Titel, că eu chiar nu am vrut să plec! - i-am rugat pe colegii care-mi plângeau de milă la o ţigară, ascunşi după Saviem, desigur.

Nu o să redau acum nebuniile făcute în remorca Saviemului - spre exemplu cum aruncam cu struguri în fetele de pe marginea drumului sau în şoferii care ne depăşeau -, ci voi trece direct la subiectul care mă ardea: Titircă se hotărâse să mă proclame oaia neagră a clasei…, a nu ştiu câta oară!! Ar fi cazul să dau şi câteva explicaţii. La şedinţe eram obligaţi să participăm şi noi, elevii, pentru ca să „nu se înroşească doar obrazul părinţilor”, ne spunea părintele diriginte. Apoi, la fiecare şedinţă ţinea cu tot dinadinsul să evidenţieze una sau două oi de culoare în faţa tuturor. Anul trecut fusese rândul meu şi al prietenului Uzzi. I-am dejucat planul rugându-o pe Gina - sora mea cea mare - să vină la şedinţă cu o colegă de serviciu care s-a dat drept verişoara lui Uzzi. Şi - cu ajutorul Domnului, cum s-ar zice, dar şi cu ajutorul decolteului adânc al verişoarei purisance - chiar am reuşit să-i îmblânzim criticile dirigintelui. Şi asta deoarece, cu alţi doi ani before, mama plecase plângând de la şedinţă. Deh, femeie umilă de la ţară care afla de la un mare preot ce derbedeu crescuse pe lângă casă! Anul acesta însă era mult mai groasă, parcă se vorbiseră! Titel voia să mă exmatriculeze şi, colac peste pupăză, mama mă tot ameninţa cu transferul la reputatul liceu teoretic din comună.

Revin. L-am rugat pe Ioanichie - îl cunoaşteţi deja şi pe cuvioşenia sa, stareţul vinului bisericesc - să mă lase să plec sâmbătă pe la prânz de pe plantaţiile viticole şi, după două ore în care am mers cu trei maşini la ocazie, m-am reîntors în Râmnicu Vâlcea. Mai aveam o oră până la trenul de la ora 15.00 care mergea direct în comuna natală. Poate reuşeam să o conving pe mama că, de fapt, eu sunt un copil bun care nu ar trebui să-şi irosească anii cei mai fertili de şcoală prin liceul comunal. Ştiind în ce situaţie mă aflam, înainte de a intra pe peronul gării, m-am oprit. Dar mai apoi tot eu mi-am făcut curaj, spunându-mi că nu mă poate altoi în faţa oamenilor care speram să fie cât mai mulţi în gară.

Văzându-i privirea îngăduitoare, m-am apropiat timid.

- Sărutmâna, mamă! Apoi, după câteva secunde de linişte stânjenitoare am continuat: să ştii că eu nu am vrut să plec la vie, dirigu mi-a zis că mă…

- Ştiu, ştiu tot! – mi-a zis mama, zâmbindu-mi. Părintele diriginte mi-a spus în faţa tuturor că nu era rândul tău să mergi la vie, dar că totuşi ai plecat şi m-ai lăsat să-mi roşească doar mie obrajii…

- Ba, pe mă-sa! - cu cratimă, vorba şlagărului - am murmurat eu printre dinţi, uimit de perfidia dirigului.

- …Dar s-a ridicat un coleg şi i-a amintit că l-ai rugat să nu te trimită tocmai pe tine, a continuat mama. (Ulterior am aflat că Rogo a fost cel care avusese îndrăzneala, iar dacă nu i-am mulţumit, profit acum de ocazie.) Nu ştiu ce să-ţi mai zic, mamă, ăsta a zis că te face pachet şi că mi te trimite acasă. Dacă reuşeşti să mai stai încă doi ani, până când termini… Dar pe mine să nu mă mai chemi la şedinţe… Ce mama dracu’ de fel de popă o mai fi şi ăsta, să mintă în aşa hal!?! Şi mai zici să mai ai şi încredere în ei!

În timp ce trenul se îndepărta, parcă pluteam pe deasupra gării. De ceva timp nu o mai simţisem pe mama atât de apropiată. Acea şedinţă cu părinţii mă transformase, în ochii mamei, din golanul plecat de acasă - aşa cum mă alintau vecinii -, în tânărul care avea probleme specifice vârstei şi care nu râvnea altceva, decât să-i fie acordată puţină încredere… Măcar pe alocuri. Şi pentru că la începutul scrierii nu mi-am propus să termin cu tonul acesta victimizant, trebuie să recunosc că nici eu nu am fost chiar un seminarist model. Dimpotrivă, eram unul dintre cei mai mulţi care se străduiau să încalce cât mai multe din regulile seminarului. Dar nici regulile şcolii nu fuseseră făcute pentru a fi respectate, nu? Şi dacă totuşi le-aş fi respectat, domniilor voastre, despre ce ar mai fi trebuit să vă scriu?