Cugetări pe malul apei învolburate

De fiecare dată, atunci când trec prin centrul Vâlcii, pe malul sudic al Olăneştiului, mă încearcă emoţii dintre cele mai bizare. Da, e vorba de zona în care se află Seminarul, parafrazându-l pe Bacovia, „cimitir al tinereţii mele”. Aceeaşi zonă în care ne ascundeam la „Cindrelul”, chioşcul lui Nea Petrică, să dăm o tablă, să lingem o cafea proastă la ibric sau să batem un cui. Însă, starea mea angoasată nu pare să aibă legătură cu acestea, despre altceva pare a fi vorba. Bineînţeles că urmează să vă mărturisesc de unde cred că mi s-ar putea trage.

Eram la sfârşitul anului al III-lea de seminar (clasa a IX-a), atunci când încă nu se construise nici River Plaza Mall-ul lângă Olăneşti şi nici nu se dărâmaseră garajele de pe malul de vis-a-vis al râului, cel despre care vă vorbeam. Lângă acele garaje se aflau băncuţe pe care, în timp ce băteai un cui luat la bucată, puteai să meditezi, spre exemplu, la viaţa de apoi. Mall-ul oraşului era pe atunci doar nămol, aşadar, luminile lui nu-ţi puteau distrage atenţia de la ceea ce cugetai. Dar să vă spun cum am ajuns pe acele băncuţe şi ce gânduri mă stăpâneau.

La serbarea de sfârşit de an, primisem biletul de voie, o hârtie A5, pe care erau trecute mediile anuale şi care trebuia semnată de părinţi şi de preotul paroh şi apoi, la începutul anului următor, înapoiată dirigului, acelaşi brav Titircă, aţi ghicit! Nu bănuiam absolut nimic atunci când, plin de entuziasmul începutului de vacanţă, am mers la părintele diriginte ca să îmi ridic beletul. Îmi cunoşteam toate mediile, deci nu puteam fi surprins. Titircă însă îmi pregătise un şoc total, echivalent cu exmatricularea din seminar! Am plecat, urându-i să aibă vacanţă plăcută - cu degetele încrucişate, desigur -, cu hârtia împăturită şi fără să o citesc. Însă, la câteva zeci de secunde, atunci când am verificat mediile, ca o lovitură extrem de puternică în plex, am primit surpriza ex-boxerului Titircă Mănuşi Date Jos din Cui (aşa se auto-alinta sfinţia sa): 7 la purtare pe cel de-al doilea semestru! În sfârşit, o notă demnă de porecla pe care mi-o dăduse: Oaia Neagră a Clasei.

Fără să cuget prea mult, am pornit furios să-mi cer dreptatea. Fiind serbare, eram în noul palat episcopal, iar Titircă, înconjurat de ceilalţi cucernici şi cuvioşi din staff-ul profesoral, parcă abia mă aştepta. Necontrolându-mă, am urlat furios la el ceva de genul: „Dar ce v-am făcut părinte? Cum e posibil să îmi daţi 7 la purtare, fără să fiu chemat în consiliul profesoral, fără să fiu acuzat de ceva? Ce aveţi cu mine, de ce mă urâţi atât de mult?”. Nici nu am terminat de pus semnul întrebării la sfârşitul vocalizelor, că m-a şi lovit cu sete, peste obrazul stâng, lăsându-mi amprenta întregii sale palme pe faţă. Care a fost atitudinea preoţilor profesori martori la eveniment? Deduceţi singuri, din ceea ce îmi reproşau: „Aşa-ţi trebuie, cum îndrăzneşti să îi ceri părintelui diriginte să se justifice în faţa ta!?”. Iar Titircă Inimă de Câine a continuat, cu barba-i albă, dar roşu de mânie în fălci: „De la anu’ să-ţi cauţi alt seminar, eu nu te mai primesc în clasa mea! Nemernicule, berbecule, fir-ai al dracu’ de copil!…” ş.a.m.d.

În drum spre internat, plimbându-mă bezmetic printre blocuri, am ajuns pe una din băncile despre care am amintit la început, pe malul Olăneştiului. Probabil că dăduseră drumul barajului, pentru că apa învolburată curgea repede. Încercam să mă adun, însă, obsesiv, îmi răsunau în minte cuvintele mamei: „Dacă nu eşti în stare să termini seminarul, vino, mamă, înapoi la Osica; te înscrii la liceul din sat şi avem atâta teren de săpat!…”. O mulţime de alte gânduri mă copleşeau: nu mai vreau pe câmp, în Bârza; le-am dat tuturor apă la moară, o să-mi lipească eticheta de golan pe frunte; cam de cât timp nu mi-am mai luat-o de la mama?; şi ce tulbure e Olăneştiul, oare mă mai văd dacă intru în el?; stai, mă, rămâi calm, că doar nu e un capăt de lume… sau o fi?; iete, mă arsăi cu chiştocu’, ce chestie, nu simt nimic; ce mă fac, totul s-a sfârşit; ah, Titircă, vedea-te-aş dus la vale de Olăneşti; dar, chiar, de ce să sar eu, mai bine să sară el şi să se înece! etc.

Am mers apoi la părintele paroh, singura persoană care mă putea asculta fără să mă condamne. Mi-a propus să-i las biletul de voie, iar mamei să-i spun că l-am uitat la el. Până în toamnă, mama ar fi uitat de el. Şi în toamnă… doar îi ştiam iscălitura. Aşa s-a şi întâmplat, însă, din toamnă, chiar trebuia să fac ceva, altceva, pentru a putea continua seminarul. Poate să mă înscriu la vreun concurs şcolar, la vreo olimpiadă unde să am şi rezultate… Numai în acest fel Titircă nu mă mai putea atinge. Ce s-a întâmplat, începând cu septembrie 2000, este o cu totul altă mâncare despre care voi scrie, dar, probabil, la Reţete Culinare. Cert este că am terminat seminarul cu brio. Însă, de-ar fi bănuit Titircă ce voi face după absolvire…, ehehe, cu siguranţă m-ar fi anatematizat!