Amânarea tezei derivă din unitate

Dacă în materialele anterioare despre seminarul vâlcean îmi plângeam de milă, nu tot timpul a fost aşa. Inevitabilul s-a produs şi, după vreo doi ani, victima a devenit torţionar. Experimentul seminarial reuşise! Astăzi voi prezenta una dintre numeroasele drăcii – pardonnez-moi! - la care am luat parte sau pe care, adeseori, le-am iniţiat. Totodată, astăzi, îşi va face apariţia în scenă Tăticu’, tartorul aşezământului teologic de sub Capela. Era directorul seminarului şi îl numeam în acest mod deoarece preacucernicia sa se ocupa părinteşte de creşterea spirituală şi de educaţia noastră. Părinteşte, adică pe principiul că acolo unde loveşte părintele, acolo creşte! Şi, într-adevăr, creşteau nişte cucuie…

Dar să revin la tema propusă. Eram deja în anul trei de studii şi mă pregăteam pentru teza la Dogmatică, obiectul de studiu cel mai dificil, predat chiar de Tăticu’. Trecuseră deja tezele primilor doi ani în care depuneam eforturi să-mi impresionez cucernicii preoţi-dascăli, iar acum, pur şi simplu nu îmi mai găseam timp suficient pentru studiu. Vă puteţi da şi singurei seama cât de prea-ocupat eram cu captarea bunăvoinţei haitei, cea care urma să mă adopte cordial. Aşadar, mă înţelegeţi, domniile voastre, că îmi era din ce în ce mai greu să am rezultatele din primii ani. Şi să nu vă mai spun că nu eram în totalitate decis în privinţa apartenenţei la una dintre cele două găşti conturate în clasă: pe de o parte erau mai vechii amici de studiu, cei cunoscuţi sub apelativele de tocilari sau laşi, deoarece atunci când hotăram să chiulim în grup, ei se întorceau pe ascuns în clasă; iar pe de altă parte, erau derbedeii, al căror stil apatic exercita asupra-mi o atracţie de nestăpânit.

În seara aceea, de dinaintea tezei de care am amintit, reuşisem să scap de Buză şi de Viţelu’. Pe scurt, aceştia erau doi dintre derbedeii de care mă ataşasem cel mai mult şi cu care am format un trio indestructibil. L-am căutat pe Stejar, unul dintre vechii parteneri de studiu şi l-am convins - pentru că el era purtătorul cheii - să ne încuiem în clasă pentru a putea studia în linişte. Ni s-au alăturat şi Cioca şi Boca, alţi doi colegi silitori care erau prieteni nedespărţiţi încă din grădiniţă. După ce ne-am ocupat locurile în băncile de lângă calorifere, dă-i bătaie pe sutele de versete şi definiţii rigide care ne-au amărât zilele, dar mai ales nopţile adolescenţei.

Nici nu ni s-au încălzit bine scaunele sub fund, când Viţelu’ a început să bată cu pumnii în uşa clasei şi să urle ca disperatul: „Ostropele, ştiu că eşti aici, deschide că vreau şi eu să învăţ cu voi!!! Să moară mama, dacă nu deschizi, sparg uşa!”. Îl ştiam pe nebun în stare să spargă uşa, aşa că am deschis. Iar în momentul în care am deschis, şi-au făcut apariţia cei doi, Viţelu’ şi Buză, cu cutia de table la subraţ!

- Viţi, lasă-ne în muşchii mei să învăţăm că mâine dăm de belea cu Tăticu’ – i-a spus Stejar panicat.

- Grasule, vă las, dar mai întâi să fac o partidă cu Ostro. Dacă mă bate, învăţ şi eu cu voi, dacă nu, ghinionul vostru! Hai, că jucăm în linişte, nu vă deranjăm!

- Să mor io dacă nu eşti nesimţit – a continuat Stejar – dar măcar puneţi o giacă pe catedră, ca să daţi cu zarurile pe ea, să nu se audă!

Zis şi făcut, sau cum s-ar spune în filmele cu cowboys: „pe indieni că vin caii!”. Şi am purces la treabă. Eu cu Viţi, faţă în faţă, arbitraţi de nelipsitul Buză, trăgeam cu zarurile pe catedră, mai ceva decât doi pistolari înduelaţi.

Nu am apucat să îmi aşez bine două porţi în casă, că l-am şi auzit pe Stejar zicând:

- Da, de unde mă-sa m-am udat la spate? Băh, ia fiţi atenţi, curge caloriferul!

- Să-l chemăm pe Nea Tică! - a găsit Cioca soluţia rapid. Nea Tică era instalatorul care rămânea peste noapte în cămin ca să supravegheze centrala termică.

- Şmenare, vrei să te panacotesc - i-a replicat Viţi – păi, aţi terminat materia de învăţat? Hai să plecăm şi să lăsăm să se inunde clasa! Mâine dăm câteva găleţi de apă afară şi scăpăm de teză.

- Grasule, ne băgăm? – îl întreb pe Stejar.

- Da, băh, Ostropele, şi dacă toarnă careva? Atunci eu o încasez, că la mine e cheia!

- Hai să ne jurăm că nu ciripim nimic – intervine Buză.

- Ce să ne mai jurăm, băh, hai să plecăm, că oricum suntem băgaţi în asta cu toţii – m-am răstit eu la ei.

Siliţi să recunoaştem că cea mai bună soluţie pentru a ne ridica mediile la Dogmatică era să amânăm teza şi sperând să nu fim surprinşi la ieşirea din sala de cursuri, ne-am furişat în dormitoare, acolo unde până spre miezul nopţii am mai făcut câteva partide de table, la lumina veiozei, cu Viţelu’ şi cu Buză. Învingătorul rămânea la masă.

A doua zi, dimineaţa la opt, îmbrăcaţi în sumbrele costume negre, toţi elevii clasei a XI-a a Seminarului Teologic Liceal „Sfântul Nicolae” din Râmnicu Vâlcea îl aşteptam pe Stejar să vină de la cantină şi să ne deschidă clasa, pentru a mai putea repeta în cele câteva minute disponibile. Nouă, sabotorilor, nu ne-a fost deloc greu să jucăm rolul de a fi surprinşi, căci în momentul în care ne-am văzut capodopera, chiar am fost şocaţi. În clasa respectivă erau patru rânduri de bănci şi, datorită parchetului crud care se umflase şi se ridicase cel puţin un metru, cele două rânduri din mijloc erau pur şi simplu răsturnate peste cele laterale!

În zadar a încercat Nea Tică să-l convingă pe Tăticu’ de faptul că bănuieşte un complot al elevilor pentru a scăpa de temutul examen, părintele director a decretat:

- Daţi-vă sacourile jos şi scoateţi tot parchetul, teza se amână!

În acel moment, când toţi colegii murmurau printre dinţi, cu maxilarul încordat: „Yes, este, este, băh!”, noi, cei şase, ne priveam cu satisfacţie, dar şi cu oarecare regret că nu le puteam dezvălui celorlalţi cine le sunt izbăvitorii de teză.

Paranteză. Vorbeam la început de cele două tabere create, tocilarii şi derbedeii. Ei bine - expresie preluată de la reporterii de teren contemporani -, într-un final, iată că am reuşit să ne unim! Iar cei care au fost nevoiţi să lase mai mult de la ei au fost primii, după cum s-a întâmplat şi în noaptea despre care am relatat. Aşa ne şi spunea Titircă, dirigu’: „Clasa cea mai unită… la rău!”. Iar noi completam cu mândrie: „Da, dar uniţi!”. Cu toate acestea, acum, peste ani, s-ar părea că singurul unit din clasă sunt doar eu… Mişto asta, nu-i aşa?