Seminaristul în costum… mov!

Văzând agitaţia mamelor însoţite de plozii care probează de zor costume pentru noul an şcolar, brusc devenii şi io nostalgic, gândindu-mă la primul meu costum. V-am povestit în Ziua în care am început să fiu seminarist, prima postare din STV – Confesiuni, despre înalta ţinută vestimentară cu care îmi începeam aventura ce se numea Seminarul Teologic Liceal din Râmnicu Vâlcea: „purtam pantaloni de culoarea muştarului, bufanţi şi călcaţi cu dungă, pantofii sport negri cumpăraţi din bâlciul de la Pârşcoveni, cămaşa cu dungi late, al cărei guler îl lăsam intenţionat să fie văzut sub bluza verde de trening; cu traista pe umăr şi cu cărarea dreaptă ce-mi împărţea simetric părul blondin al ţestei...”. Şi cred că în acelaşi loc v-am spus că îmi promisesem să mă adaptez rapid.

Într-o altă postare, Samson răpus de hairstylist, v-am mai spus cum dirigul, Titircă Inimă-Rea, a fost cel care s-a ocupat încă din primul an de frizura mea. Ştiind probabil că Nick Carter de la Backstreet nu a avut succes cu albumul său solo, Titircă s-a gândit că aş avea succes mai mare tuns chilug, precum Uzzi de la B.U.G., pe atunci cea mai în vogă trupă (abia lansaseră albumul De cartier). Iar eu, docil cum mă ştiţi, nu am mai încercat niciodată să port plete. Aşadar, puteţi considera că hairstylistul Titircă - atunci când mi-a pus foarfeca în păr - şi-a pus şi semnătura pe ţeasta-mi cât bostanul, pe care încă o port tunsă milităreşte în cinstea vremilor ce-au fost.

Primul an din seminar l-am făcut cu chin cu vai, cu pantalonii mei bufanţi şi cu cămaşa dungată. Însă, la început de clasă a X-a, deşi eram tuns după indicaţiile lui, ştiam că nu era suficient ca să-i fiu pe de-a-ntregul pe plac dirigului. Aveam nevoie de încă ceva ca să-mi poată spune, mai apoi, că şi eu calc a popă: costumul! Cravate şi cămăşi mai aveam eu vreo trei-patru, rămase de la tata - Dumnezeu să-l ierte! - însă costumele nu mi se potriveau, nu încă. Vrând, nevrând, biata mama s-a văzut nevoită să vândă pogonul din vale de la Olt şi să vină cu mine la oraş pentru a-mi cumpăra costumul atât de mult dorit de părintele diriginte.

Ajunşi cu trenul în oraş, am mers direct în Big-Boss, un subsol ticsit cu marfă chinezească adusă din Europa. Şi că veni vorba de Complexul Europa, în anii ce-au urmat îmi făceam cumpărăturile dinaintea începutului de an şcolar în celebrul complex de la capătul tramvaiului 21 din capitală. Eram de-a dreptul înnebunit să îi aud pe chinezi strigând: „Tlei pelechi a iece mii!”. Dar revenim la Big-Boss - o Europă în miniatură. Înaintând printre standuri şi prin mirosul înţepător de plastic şi nailon, când l-am văzut pentru prima oară…, am tresărit. Acesta trebuia să fie! Un costum mov, la doi nasturi, 100% din poliester! Degeaba a încercat mama să mă convingă să iau unul negru, acompaniat şi de vânzătoarea guralivă, am convins-o că eu vreau să fiu diferit, că eu nu vreau un costum negru ca toţi ceilalţi seminarişti.

După lungi dezbateri, mama a cedat, stânjenită şi de faptul că era în public. L-am luat într-o plasă de rafie. Vă daţi seama ce încântare, în sfârşit aveam costumul meu! Şi am aşteptat cu nerăbdare prima zi de şcoală pentru a-l putea etala. Vă mai amintiţi cum vă spuneam că m-am simţit în prima zi din primul an de liceu printre ceilalţi seminarişti? Ca rupt dintr-un alt film. Acum era mult mai rău, pentru că deja toţi mă cunoşteau! Costumul meu mov şi sclipitor arăta printre celelalte - toate negre - ca o sorcovă, ca o cocotă printre doamne pline de pudoare. Din minutul în care am realizat acest lucru, l-am urât zi de zi şi an după an, pentru că a trebuit să mă mulţumesc cu costumul movaliu şi în următorii trei ani! Îmi mai amintesc şi că deseori, pentru a scăpa de costum, apelam la vechii pantaloni bufanţi de culoarea muştarului. Cred că înainte ca cineva să-şi amintească de seminaristul Ostropel, îşi aminteşte mai degrabă de seminaristul chel cu costumul mov. Iar acum, parafrazându-l pe Brătescu-Voineşti, aş putea concluziona şi eu: Sandi, când îţi cumperi costumaţia pentru şcoală, să o asculţi pe mămica!