Colinde, colinde…

„Colinde, colinde… E vremea colindelor, căci gheaţa se-ntinde…”. Ei, nici chiar aşa, dar îmi amintesc de serile în care, la seminar fiind, umpleam scările blocurilor din Râmnic cu răgetele noastre ce se doreau a fi suficient de infantile pentru a prevesti Sfânta Naştere. Acum, să nu credeţi că toţi seminariştii aveau darul meu de a cânta, nicidecum! Unii chiar făceau bani frumuşei din colindat. Grasu, spre exemplu, a reuşit să strângă, în doar două săptămâni, bani pentru a-şi cumpăra un mobil Alcatel One Touch Easy (le mai ştiţi?). Lazăr şi-a cumpărat şi el o chitară, iar Cioca şi Boca şi-au umplut genţile de cadouri pentru cei de acasă. Dar nu şi noi, nu avea cum! Noi aveam alte ţeluri, vă voi povesti puţin despre asta.

An de an, începând cu seara Sfântului Nicolae (paranteză: era şi hramul seminarului!… la prânz se servea peşte de Dunăre - sponsorizare de la tatăl lui Metre - şi câte un pahar de vin de la Dobruşa pe cap de seminarist… ehehe, băh, taică, ce vremuri!), primeam bilete de voie până la miezul nopţii, pentru a merge la hoinărit, mai pardon, la colindat. An de an, cam acelaşi grup: Buză, Viţi, Iedi et moi. Şi tot an de an, nu ajungeam niciodată la cămin cu banii câştigaţi. De ce? V-am spus deja, noi slujeam altor cauze.

Aşadar, după ce se dădea startul la colindat, nici bine nu se însera şi eram deja într-o primă scară de bloc făcând pe mariachii iernii. Urcam la ultimul etaj şi, în timp ce încercam să - pardon! - cântăm, începeam coborârea, trecând prin faţa fiecărei uşi şi sunând insistent la sonerii. Dacă se auzeau copii prin uşă, atâta ne trebuia, nu ne mai urneam din faţa apartamentului până nu-i colindam! Ca o regulă, prima scară era mai tot timpul un fiasco. Fie nu ştiam toţi aceleaşi versuri la Deschide uşa creştine… - unii mai şi insistam cu fel de fel de paronime ale cuvântului creştine -, fie nu ne puteam stăpâni chicotelile atunci când ne ascultam unii pe ceilalţi, fie nu cădeam de acord care dintre noi să fie Iuda…, ştiţi voi, cel cu puşculiţa.

Abia la a doua încercare reuşeam să ne domesticim şi rezultatele erau, desigur, evidente. Cu o medie de 100.000 de lei vechi pe scară şi după 6-7 scări în care se presupunea că aduceam bucuria Crăciunului, consideram treaba încheiată. Timpul ne era, deasemenea, favorabil. Niciodată nu continuam mai târziu de ora 21.00! Aveam, aşadeci, încă trei ore la dispoziţie să cheltuim banii… Cu cap, la restaurantul Eclipsa: câte o pizza de căciulă, câte o baterie de Busuioacă - OMG, cum puteam să bem vin atât de dulce, bleah! - acompaniată de o cola şi, of course my horse, iarba dracului… tot câte un pachet de căciulă. Şi în aceste condiţii vitrege cheltuiam tot, absolut tot ce căpătasem după atâta amar de trudă.

Acum, să nu care cumva să-i alungaţi pe colindătorii ce vă vor suna enervant de insistent la uşile de la apartamente din cauza celor povestite mai sus! Cu banii pe care îi vor primi, sunt sigur că pauperii seminarişti nu vor mai merge la Eclipsa - aşa cum făceam noi - deoarece acel local s-a închis de ceva vreme! Vă las să decideţi singuri dacă le veţi deschide au ba, atunci când vă vor mai căuta. Însă de-i veţi primi, vă rog, pregătiţi-le din timp ceva fructe sau fursecuri. Sunt convins că le vor aprecia!