Avortul sau criza simțului moral

În sâmbăta aceasta, la ora 10.00, în biserica Parohiei Române Unite cu Roma din Râmnicu Vâlcea, se vor celebra Sfânta Liturghie şi apoi Parastasul care vor fi făcute mai ales pentru a ne aminti de pruncii ucişi nenăscuţi (avortaţi). În cele ce urmează, voi face referire la acest flagel moral care pare acceptat fără prea mari critici de lumea emancipată în care şi noi trăim.

De altfel, trăind într-o societate de sorginte creştină, ar fi trebuit să ne fie la îndemână să respectăm cel puţin preceptele divine esenţiale, printre care se numără şi ce a de-a cincea poruncă: „Să nu ucizi!” (Ieşirea XX, 13). Însă realitatea este următoarea: fenomenul numit avort este extrem de răspândit, foarte multe persoane apelând la acest delict care se împotriveşte vieţii. O realitate tristă, agravată parcă de terminologia neclară care încearcă să micşoreze gravitatea acestei fapte folosind termeni precum „întreruperea sarcinii” în loc de „avort” sau „embrion” şi „făt” în loc de „copil” sau de „prunc”.

Acceptarea avortului în mentalitatea actuală, dar şi în legislaţie, este dovada unei crize a simţului moral (criză mult mai primejdioasă decât cea aşa-zisă financiară) deoarece suntem puşi în imposibilitatea de a discerne binele de rău, chiar dacă aici discutăm despre dreptul fundamental la viaţă. Avortul este cu siguranţă acel delict care defineşte nivelul josnic la care a ajuns etica lumii moderne.

Cuvântul avort derivă din latinescul aborior, termen opus lui orior (a naşte) şi, deci, înseamnă a muri. Însă aşa cum ştim cu toţii, moartea este fie un fapt, fie un act. Despre fapt putem vorbi atunci când avem de-a face cu un avort involuntar, neprovocat şi neprevăzut, atunci când acesta este o întâmplare profund regretabilă. Însă atunci când avortul este premeditat şi voit, el nu mai este un fapt, ci un act; iar în această situaţie, Biserica nu vede simplul fapt al morţii, ci suprimarea violentă a unei vieţi.

Oricât de multe definiţii ar încerca susţinătorii acestui tip odios de crimă, avortul rămâne uciderea directă şi deliberată a unui copil în faza iniţială a vieţii sale, fază încadrată între fecundaţie şi naştere. Definiţii precum „întreruperea cursului normal al sarcinii prin eliminarea produsului de concepţie mort mai mic de 1000 de grame”, nu fac altceva decât să ascundă sub preş mizeria de care putem da dovadă, crima comisă împotriva unei fiinţe umane lipsite de ajutor, împotriva unui copil care nu se poate apăra singur. Substituirea cuvintelor „viaţă” şi „copil” cu „sarcină” şi „produs de concepţie”, din definiţia de mai sus, nu face altceva decât să încurajeze dispreţul umanoizilor pentru viaţă şi să transforme sânul matern din „leagăn al vieţii” în „mormânt”, aşa cum remarca Clement Alexandrinul († 215).

Dacă pretindem că iubim adevărul, suntem datori să transmitem mai departe că viaţa este un dar de la Dumnezeu şi că avortul este o crimă. Dacă Dumnezeu hotărăşte ca un copil să se nască, atunci înseamnă că îi va purta de grijă şi în continuare. Iar în momentul în care Dumnezeu ne dăruieşte un copil, suntem datori să spunem şi noi da vieţii, aşa cum şi mamele noastre au spus da, necondiţionat, atunci când ne-au născut.