Inaugurarea platformei cultural-educative a Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolică (BRU)

Unul dintre obiectivele majore ale Reformei catolice iniţiată la Conciliul de la Trento (1545-1563) era crearea seminariilor diecezane. Pe ele trebuia să se sprijine procesul de promovare şi impunere pe scară largă a unui nou tip de preot, văzut drept cheia de boltă a întregii mişcări de revitalizare şi de transformare a Bisericii. Seminarul posttridentin avea menirea de a asigura un cadru unitar de instruire metodică a viitorilor preoţi; un cadru apt să le ofere acestora o pregătire teologico-liturgico-canonică standardizată care să le cultive un model de comportament social şi care să-i responsabilizeze în legătură cu datoriile lor pastorale. O astfel de instituţie s-a dorit a fi şi cea creată la Blaj în 1754, deoarece inaugurarea şcolilor din Blaj a reprezentat nu numai un simplu eveniment istoric, ci a devenit punctul de plecare în maturizarea intelectualităţii transilvănene şi nu numai a acesteia.

În mod general, şcoala catolică este văzută drept unul dintre instrumentele prin care Biserica îşi realizează menirea ei de învăţare şi formare a tinerilor atât prin educatorilor săi, dar şi cu sprijinul părinţilor şi al comunităţii bisericeşti. Având scopuri precise, şcolile catolice se adresează unor destinatari care nu sunt neapărat de confesiune catolică, iar acest fapt poate fi verificat în istoria şcolilor greco-catolice din Transilvania care, în decursul anilor, au găzduit şi format şi viitori clerici de confesiune ortodoxă.

Influenţat în mod cert de spiritul tridentin, Sinodul convocat de Atanasie Anghel în 8 iunie 1702 a hotărât înfiinţarea la Alba Iulia a unor şcoli româneşti şi, totodată, ca cei mai înzestraţi cinci tineri să fie trimiţi la şcolile mari din Viena, Tyrnau (Târnavia) şi Roma. Tot la acest Sinod s-a hotărât tipărirea mai multor cărţi şi s-a discutat problema scutirii preoţilor de dijme, scutire pe care nobilii protestanţi nu o respectau.

Sinodul din iunie 1702 a rămas în istorie prin faptul că a marcat începutul acelui ambiţios program de educaţie care se va suprapune istoriei Bisericii Unite. Spunem aceasta pentru că în acest sinod s-a lansat proiectul unei şcoli româneşti la Alba Iulia, s-a cerut repunerea în funcţiune a tipografiei pentru reeditarea de catehisme şi abecedare româneşti şi tot la acest sinod, aşa cum deja am amintit, s-a hotărât pentru prima dată ca tinerii români să fie trimişi la studii mai înalte, la şcolile catolice de la Viena, Tyrnau şi Roma.

Fără îndoială, aceste iniţiative au aparţinut iezuiţilor care de altfel erau organizatori ai învăţământului catolic, iar unul dintre principiile activităţii lor era chiar răspândirea şi consolidarea catolicismului prin şcoală. De altfel, un rol de seamă în propagarea Unirii şi în formarea intelectualităţii româneşti l-a avut Colegiul iezuit din Cluj, instituţie cu rang universitar care avea facultăţi de filozofie şi de teologie. În 1703, acest colegiu era frecventat de 45 de elevi români. Printre cei care au fost şcoliţi în acest colegiu îi putem enumera pe viitorii episcopi uniţi: Ioan Giurgiu Pataki, Ioan Inocenţiu Micu Klein, Petru Pavel Aaron, Athanasie Rednic şi pe Grigore Maior.

Hotărârea unui alt sinod, cel din 1728, care interzicea tinerilor uniţi să studieze în şcolile ereticilor şi ale schismaticilor a constituit un pas în plus al trecerii la un învăţământ autohton organizat. Această decizie a fost luată datorită faptului că din 22 februarie 1704, la Tyrnau funcţiona un Colegiu unit deschis de Leopold I, loc în care puteau studia şi românii uniţi. Mai mult, la 20 iunie 1705, rectorul colegiului grec din Roma i-a scris cardinalului Kollonich că poate primi gratuit tineri, trebuind asigurate numai cheltuielile de călătorie. Amintim aici şi faptul că bula papală de numire a episcopului Pataki în fruntea Bisericii Unite din Transilvania, îi impunea acestuia înfiinţarea unui seminar teologic.

Cucerirea Transilvaniei de către austrieci a facilitat şi deschiderea de şcoli catolice care s-au adăugat celor protestante deja existente şi unde au putut fi primiţi şi tinerii români. Dintre acesta, putem menţiona Liceul catolic din Sibiu, Colegiul şi Seminarul din Alba Iulia şi Seminarul Sfântul Iosif din Cluj. Chiar dacă înfiinţarea de şcoli româneşti a întârziat o jumătate de secol după Unire, românii au putut studia în colegiile latine încă de la deschiderea acestora. Cea mai reprezentativă şcoală catolică a vremii a fost, cu siguranţă, Colegiul iezuit Sfântul Iosif din Cluj care avea 140 de locuri şi în care elementul românesc a fost, se pare, pe parcursul secolului al XVIII-lea destul de numeros.

După toţi aceşti ani de aşteptare a formării învăţământului românesc, deschiderea şcolilor din Blaj, anunţată la 11 octombrie 1754 de către episcopul Petru Pavel Aaron, a însemnat cu siguranţă cel mai important eveniment al secolului al XVIII-lea în vederea emancipării românilor de pretutindeni. Probabil, inspiraţi de modelul colegiilor iezuite, primii patru profesori ai şcolii blăjene au fost şi ei călugări: Silvestru Caliani şi Grigore Maior (ambii au studiat la Roma), Gherontie Cotorea (a studiat la Tyrnau) şi Athanasie Rednic (cu studii la Viena).

„Ratio educationis totisque rei litterariae regnum Hungariae et provincias eidem adnexas”, programul masiv cu privire la treptele de învăţământ din Ungaria şi părţile anexe a fost rodul unei gândiri colective şi a avut la bază principii pedagogice germane şi latine. Acest program, căruia îi era subordonată şi Transilvania, era structurat în trei capitole: primul capitol reglementa administraţia şcolară şi stabilea sursele care asigurau baza materială a învăţământului, al doilea conţinea programul analitic pe cicluri de studii şi dispoziţii metodice, iar ultimul dezvolta chestiunea regulamentelor şcolare. Printre meritele programului Ratio educationis se numărau şi tutela clară a statului asupra întregii reţele şcolare, laicizarea procesului educaţional, cultivarea limbilor naţionale în nivelul primar, dar şi preluarea unor aspecte moderne din pedagogiile altor ordine catolice decât cel iezuit (cu precădere de la piarişti) şi chiar din pedagogia protestantă. Acest document şcolar atât de bine gândit şi atât de îndrăgit de către Maria Tereza a continuat să fie aplicat şi în timpul reformelor mult mai spectaculoase iniţiate de către Iosif al II-lea.

Există dovezi care atestă faptul că acest act a avut o influenţă majoră şi în spaţiul transilvănean însă, asupra acestei probleme istoricii nu s-au aplecat, deocamdată, cu suficientă atenţie. Oricum, noul document a avut o mare influenţă în restaurarea activităţii didactice a gimnaziilor catolice transilvănene, resimţindu-se, implicit, şi în funcţionarea şcolii blăjene, nevoită să renunţe – măcar parţial – la scolastica promovată de  mai vechiul Ratio Studiorum.

Merită subliniat faptul că deşi reforma sistemului şcolar din imperiu tindea spre limitarea participării Bisericii în educaţia tinerilor, în Transilvania programul şcolar s-a înscris în panorama imperială de reformare a societăţii româneşti prin Biserica Unită. În paralel cu acest proiect şi reprezentanţii Bisericii transilvănene au simţit necesitatea organizării unui sistem şcolar mai ordonat şi mai complet, fapt concretizat prin crearea complexului şcolar Sfânta Treime din Blaj, instituţie care treptat, prin instruirea tineretului român, va da tonul mişcării naţionale.

Interesul pentru şcoală al BRU, cu siguranţă nu este un caz unic nici în istoria Transilvaniei, nici în cea a Europei. Practic, fiecare Biserică din spaţiul european occidental şi central şi-a avut propriul sistem şcolar. În Transilvania însă, cea care a trebuit să recupereze cel mai mult în planul educaţiei publice a fost, fără îndoială, Biserica Unită. Aportul BRU la educarea românilor este însemnat datorită atât posibilităţilor sale materiale, dar mai ales cadrelor bine pregătite, majoritatea formate în afara Transilvaniei, în diverse centre europene.