Începuturile acţiunii de unire a Bisericii româneşti din Transilvania cu Biserica Romei

Sfârşitul secolului XVII este marcat de un eveniment care va schimba radical configuraţia politică a Transilvaniei şi a Ungariei. După ce turcii care ajunseseră la porţile Vienei sunt învinşi de către coaliţia regelui polonez Jan Sobieski şi a lui Carol de Lotharingia, urmează vertiginoasa expansiune a Austriei către răsărit. După un secol şi jumătate de ocupaţie otomană, în 1686 a fost eliberată Buda şi desfiinţat paşalâcul turcesc din Ungaria, Austria urmărind astfel să-şi creeze un cât mai întins spaţiu tampon, care să-i garanteze securitatea. Dominaţia turcească din Transilvania s-a schimbat, însă nu fără lupte şi frământări interne, pentru că o parte a nobilimii ardelene protestante, ostilă catolicismului şi absolutismului Casei de Habsburg, preferă dependenţa faţă de turci. Astfel, în schimbul plăţii unui tribut, era asigurată libertatea religioasă, relativa autonomie a principatului şi menţinerea constituţiei sale. Cu toate acestea, autoritatea austriacă a fost instalată prin Diploma leopoldină din 1691 care a inclus Transilvania în Imperiul Austriac, menţinându-i însă autonomia şi structura socială internă. Prin diploma susnumită, Dieta îşi păstra funcţiile, principele a fost înlocuit printr-un guvernator numit de Curte, iar la Sibiu a fost instalat comandament militar al imperiului.

Principatul Transilvaniei avea, în primăvara anului 1688, când reprezentanţii Dietei semnau declaraţia de supunere şi de fidelitate faţă de împăratul de la Viena, renunţând la protecţia Porţii Otomane şi la orice legături cu aceasta, din punct de vedere religios un puternic caracter protestant de nuanţă calvinistă. Acest fapt se datora nu numai superiorităţii numerice a calvinilor faţă de luterani sau faţă de infima masă de unitarieni, ci, mai ales, datorită faptului că în ultimele opt decenii toţi principii au fost zeloşi susţinători ai calvinismului. Din punct de vedere legal, catolicismul făcea parte din confesiunile recepte cărora legile le garantau o deplină libertate. Approbatae Constitutiones Regni Transylvaniae, adoptată de Dieta din Alba Iulia la începutul lui ianuarie 1653, spunea că cele patru confesiuni: calvinistă, luterană, catolică şi unitariană, rămân recunoscute şi în viitor, îngăduindu-li-se liberul exerciţiu al cultului lor. Datorită politicii principilor calvini însă, situaţia Bisericii Catolice din Principat era destul de precară. În 1556 Episcopia Catolică de Alba Iulia fusese desfiinţată, catedrala de aici fusese ocupată de reformaţi, averile episcopiei fuseseră secularizate, iar călugării au fost nevoiţi să părăsească ţara. Aceleaşi Approbatae care garantau libertatea celor patru confesiuni, le interziceau catolicilor să aibă episcop dându-le dreptul de a alege un simplu vicar, iar în Cluj sau alte oraşe preoţilor catolici nu li se dădea voie să locuiască, ei putând merge acolo numai pentru cercetarea bolnavilor, pentru spovedanii, botezuri sau înmormântări.

Odată cu instalarea regimului habsburgic, una dintre principalele transformări simţite în Transilvania se referă la statutul catolicismului. Biserica catolică, după ce fusese reprimată datorită masivei adeziuni a nobilimii ardelene la reformă, va tinde de acum să-şi recucerească poziţiile pierdute şi să se impună ca religie dominantă. Rapiditatea acestui proces demonstrează puternica legătură pe care Casa de Habsburg o avea cu catolicismul, însă ilustrează şi dinamismul şi eficienţa Bisericii Catolice în acţiune.

În secolul al XVII-lea, Biserica ortodoxă românească din Principatul Transilvaniei era dependentă de conducerea Bisericii calvine. În momentul venirii habsburgilor în Transilvania, procesul de asimilare a ortodoxiei române de către bisericile protestante era în plină desfăşurare. Printre proiectele de consolidare a Bisericii Catolice din Transilvania se afla şi cel de convertire a populaţiei româneşti pentru că, pe plan religios, ar fi putut fi câştigată la catolicism populaţia majoritară a principatului, iar pe plan politic, prin realizarea acestui proiect, românii erau scoşi de sub protectoratul bisericilor reformate şi deci, din sfera de influenţă a nobilimii maghiare. În efortul Bisericii catolice de a depăşi criza provocată de reforma protestantă şi de a se reînnoi din punct de vedere spiritual şi organizatoric, cel mai bogat în resurse şi mai bine organizat detaşament al catolicismului a fost Ordinul iezuit (Societatea lui Isus), care a jucat un rol deosebit de important în contextul Contrareformei şi care, totodată, a devenit instrumentul regenerării Bisericii Catolice. La sfârşitul secolului al XVII-lea, odată cu venirea armatelor imperiale, se vor întoarce în Transilvania şi călugării iezuiţi care în scurt timp îşi vor extinde în ţară celebra reţea de şcoli ce vor juca un rol esenţial în modelarea unei intelectualităţi transilvănene. Astfel, imediat după semnarea Diplomei leopoldine, au fost înfiinţate şcolile superioare iezuite din Sibiu (1692), Cluj (1694) şi Alba Iulia. Va urma apoi înfiinţarea de şcoli catolice şi în Odorhei, Târgul Secuiesc, Târgu-Mureş etc. Acestor misionari iezuiţi le va reveni şi sarcina de a pregăti trecerea românilor transilvăneni la catolicism.

Pentru a facilita unirea Bisericii românilor cu Biserica Romei şi pentru ca astfel păturile largi ale populaţiei româneşti, profund ataşate de tradiţiile Bisericii Orientale, să adopte noua religie, schimbarea nu urma să afecteze formele de cult, ritul rămânând cel grecesc. În acest sens existau deja exemple: la 1596 se uniseră cu Roma rutenii din Polonia, iar la mijlocul secolului al XVII-lea, se constituise, prin Unirea de la Užhorod, Biserica greco-catolică a rutenilor din actuala Ucraină Subcarpatică. Unirea de la Užhorod a început în 1646, atunci când 63 de preoţi ruteni au semnat unirea cu Biserica Romei. Credincioşii ruteni care trecuseră la catolicism au aparţinut de episcopia de la Muncaci, care mai târziu îşi va extinde jurisdicţia şi asupra românilor sătmăreni şi maramureşeni. Despre acest proiect care viza integrarea românilor transilvăneni în Biserica Catolică se poate vorbi încă din anul 1664, când un document iezuit exprima speranţa convertirii rutenilor şi românilor. Cinci ani mai târziu, Congregaţia de Propaganda Fide a elaborat o instrucţiune privind modul de integrare a bisericilor de rit bizantin, pe baza reglementărilor Conciliului de la Florenţa.

Primele acţiuni reuşite în acest sens îi aparţin episcopului de origine greco-italiană Iosif de Camillis. Dorind să predice în Principatul Transilvaniei, episcopul s-a adresat de două ori Dietei însă aceasta, formată în majoritate din calvini, i-a respins cererile. După aceste refuzuri, Iosif de Camillis s-a mulţumit să-şi desfăşoare activitatea în unele protopopiate mărginaşe. La 21 martie 1695 acesta raporta Congregaţiei de Propaganda Fide că a reuşit să aducă la unire cca. 40 de preoţi din părţile Bihorului, ale Crasnei şi din părţile nordice ale Maramureşului. Printre iniţiatorii Unirii transilvănenilor merită amintiţi, de asemenea, Francisc Ravasz şi mai ales Paul Ladislau Baranyi (1657-1719), ambii misionari iezuiţi. Însă cel care a acţionat cu abilitate şi a adus rezultate în realizarea Unirii a fost iezuitul Paul Ladislau Baranyi, (ajunsese în Alba Iulia înainte de ocuparea Transilvaniei de către austrieci), iar un energic susţinător al eforturilor acestui misionar a fost cardinalul Leopold Kollonich, arhiepiscopul primat al Ungariei. După cei treisprezece ani petrecuţi în Alba Iulia ca paroh superior şi ca director de şcoală, era absolut firesc ca Paul Ladislau Baranyi să-l fi cunoscut pe mitropolitul românilor precum şi pe o parte dintre protopopii şi persoanele care îşi desfăşurau activitatea la Mitropolie, cărora în mod cert le-a expus conţinutul diplomei emise de Leopold I în 23 august 1692 şi care afirma că toţi preoţii răsăriteni din Imperiu, mai ales cei ruteni şi români, care vor primi unirea cu Biserica Romei, se vor bucura de toate drepturile şi privilegiile de care se bucură clerul de rit latin.

Toate aceste evenimente, împreună cu situaţia în care se afla Biserica românească din Transilvania au facilitat o serie de discuţii care au avut loc între mitropolit cu oamenii săi de încredere şi Paul Ladislau Baranyi. Aceste consultări s-au ţinut în mare secret şi au durat cca. patru ani. În acest sens, se pare că, Ladislau Baranyi a călătorit pe ascuns la Viena unde împreună cu Andrei Illyes (episcopul romano-catolic) au încercat să-l înduplece pe împărat să dea o diplomă prin care dacă românii se vor uni cu Biserica Catolică, clerul şi călugării români să fie asiguraţi că vor intra în aceleaşi drepturi ca şi clerul catolic şi ca toţi preoţii calvini, luterani sau unitarieni. Pe de altă parte însă, Gheorghe Bánffi, guvernatorul Transilvaniei, cât şi cancelarul Nicolae Bethlen au cerut şi ei împăratului o altă rezoluţie cu privire la această problemă religioasă însă, favorabilă protestanţilor. Dorind să respecte spiritul diplomei leopoldine (din decembrie 1691), Leopold I nu putea deci să emită o altă rezoluţie nici la rugămintea lui Baranyi, nici la cea a guvernatorului Gheorghe Bánffi, aceasta şi pentru că Biserica orientală a românilor era considerată drept lipitură subordonată şi în anumite cazuri chiar încorporată Bisericii reformate calvine care-şi arogase dreptul de patron al acesteia. Prin rezoluţia din 14 aprilie 1698 însă, împăratul a dat voie nu numai bisericilor şi clerului, ci tuturor credincioşilor să-şi aleagă o confesiune religioasă, după cum conştiinţa şi interesele personale le dictează. În urma acestei rezoluţii atât catolicii cât şi calvinii, cu ajutorul propagandei religioase, au căutat prin toate mijloacele să-i atragă pe români fiecare de partea lor. Celelalte două confesiuni, luterană şi unitariană, nu dispuneau de mijloacele necesare dezvoltării unei asemenea acţiuni şi prin urmare, lupta pentru atragerea românilor s-a dat între celelalte două confesiuni care se puteau bucura şi de un eventual sprijin politic: catolicii de cel al Casei de Habsburg, iar calvinii de cel al nobililor transilvăneni.

În aceste condiţii, Bisericii române nu i-a rămas decât două alternative: sau să figureze ca lipitură a Bisericii calvine pe viitor, sau să adopte unirea cu Biserica Romei. Situaţia era cu atât mai gravă, cu cât o eventuală respingere a celor două variante enunţate mai sus, însemna, în mod cert, o piedică în calea emancipării şi a libertăţii românilor din Transilvania.

Bibliografie:

● Zenovie Pâclişanu, Istoria Bisericii Române Unite, Ed. Galaxia Gutenberg, Târgu-Lăpuş, 2006

● Maria Someşan, Începuturile Bisericii Române Unite cu Roma, Ed. All Educational, Bucureşti, 1999

● George Bariţ(iu), Părţi alese din istoria Transilvaniei. Pe două sute de ani din urmă, vol. I, Ediţia a II-a, Braşov, 1993

● Radu Miron Costin, La 1700 „Ne-am întors acasă”, Partea a II-a, Ed. Galaxia Gutenberg, Târgu-Lăpuş, 2005