„Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi
bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc” (Matei
5, 44) este îndemnul Mântuitorului pe care cu
convingere promitem să-l respectăm chiar dacă la
început de mileniu trei încă mai suntem defăimaţi
pentru că suntem slujitori ai Bisericii Române Unite cu Roma. Pe de altă parte
însă, nu putem să ascultăm cu pasivitate frânturile de adevăr
pe care anumite persoane (ascunse în spatele formal-numitului
Birou de Presă al Arhiepiscopiei Râmnicului) le aruncă propriilor clerici şi
enoriaşi cu privire la iminentul pericol venit din partea „uniaţiei”, instrumentul
Vaticanului ca-re nu urmăreşte altceva decât „să slăbească
populaţia prin dezmembrare religioasă şi deznaţionalizare”.
Când spun că
autorii Comunicatului sus-numit se
folosesc de frânturi de adevăr, mă refer la faptul că adevărul nedezvăluit în
întregime este adesea mai greu de combătut decât minciuna (aşa cum deliberat au
procedat şi dânşii). Cu toate acestea noi ne-am propus, după puterile noastre,
să umplem vastele spaţii de istorie a românilor şi a Bisericii Române Unite,
spaţii lăsate necompletate de membrii Biroului de Presă care au dorit să rămână
anonimi.
Pentru început
vom completa următoarea afirmaţie: „Unirea
cu Biserica Romei nu a fost un act de convertire religioasă, nu s-a făcut din convingere religioasă, ci a fost un act politic şi
un contract economic oportunist, împăratul de la Viena urmărind prin atragerea românilor la uniaţie,
pe de o parte, întărirea catolicismului din Ardeal, iar pe de altă parte,
despărţirea românilor din Ardeal de fraţii lor din Moldova şi Ţara
Românească.” Încerc să înţeleg în ce consta această despărţire a românilor transilvăneni de fraţii lor din
afara arcului carpatin; şi cum nu reuşesc, amintesc faptul că
evenimentul la care fac referire autorii comunicatului se întâmpla în jurul anului 1700, epocă în care
transilvănenii, datorită stăpânirii străine ca neam şi credinţă, fuseseră deja
rupţi de aproape tot ceea ce se afla dincolo de Carpaţi.
Şi pentru că în
bibliografia (din care, foarte convenabil, fac parte doar autori – chiar şi
preoţi – de confesiune ortodoxă) recomandată de Biroul de Presă este menţionat
şi Iorga Nicolae, voi folosi şi eu această sursă pentru a arăta cum vedea
ilustrul istoric momentul din 1700 în lucrarea Sate şi preoţi din Ardeal, apărută în 1902: „Istoria unirii pe care au întunecat-o şi complicat-o patimi uşor
de înţeles, dar dăunătoare statornicirii adevărului istoric, e cum nu se poate mai simplă,
precum simple erau împrejurările şi simplă firea poporului a cărui aristocraţie
de popi foarte puţin cărturari a luat, sub doi vlădici unul după altul,
aceleaşi măsuri pe care le poruncea vremea… Un cuvânt de la Iaşi şi Bucureşti nu mai
putea ajuta la nimic… Două lucruri se puteau face: să se urmeze vechile
legături cu calvinii, sau acestea să fie lepădate pentru a se face o nouă
alianţă religioasă cu noul domn al ţării” (pagina 166). În aceeaşi lucrare, la pagina 191, Nicolae Iorga continuă:
„Din umilinţa lui (a episcopului unit
Atanasie Anghel) a ieşit mântuirea
noastră… Fără unirea în credinţă cu împăratul nu era libertatea, preţuirea, re-cunoaşterea demnităţii
umane. Fără unirea în credinţă cu Roma nu erau şcolile mari din străinătate
pentru ucenicii români, nu era mai ales acea mare şcoală pentru inima poporului
nostru, care a fost Roma însăşi. Fără noul curent de viaţă, format din izvorul
Unirii, frăţia într-o nouă idee (cea naţională) prin care ne simţeam a fi un
singur popor, n-ar fi venit să înlocuiască unitatea de lege”.
Dacă prin unirea transilvănenilor cu Biserica Romei s-a dorit şi chiar s-a realizat
îmbunătăţirea stării în care se aflau clerici români şi enoriaşii acestora,
stare deplorabilă despre care face amintire şi Iorga în lucrarea amintită; da,
putem afirma şi noi la unison cu autorii anonimi ai comunicatului că Unirea a
fost şi un „contract economic oportunist”.
În ceea ce-i
priveşte pe ieromonahii mărturisitori
Visarion Serai, Sofronie de la
Cioara şi „apoi sutele
şi miile de credincioşi şi călugări ştiuţi doar de Dumnezeu”, omite Biroul
de Presă al Arhiepiscopiei să ne prezinte şi interesul acestora de a-i scoate
pe toţi preoţii şi credincioşii uniţi din biserici, situaţie pe alocuri
identică cu cea de azi în care, după decenii de prigonire, ni se contestă
dreptul la existenţă. La fel de uşor se uită şi faptul că generalul Buccow (şi
nu Bukow domnilor) de care făceaţi amintire, fusese trimis de Curtea Vienei să
potolească revolta pornită de călugării sârbi care nu vedeau cu ochi buni ieşirea românilor de sub protectoarea şi calda stăpânire a Mitropoliei ortodoxe sârbeşti din Carlovitz, dar şi de sub
influenţa Bisericii Ortodoxe Ruse (nu vă pare cunoscut conceptul?... mie da). Pentru a completa sfertul de adevăr relatat de comunicatul amintit, adaug faptul că alături de episcopul ortodox
Dionisie Novacovici (la a cărui înscăunare Sofronie de la Cioara s-a opus cu
violenţă), şi episcopul unit Petru Pavel Aron i-a cerut generalului Nicolae
Adolf de Buccow să nu recurgă la
drastica măsură de a distruge
bisericile sau mănăstirile în care se aflau adepţii agitaţi ai
autointitulatului vicar al Sfântului
Sinod din Carlovitz.
Tot din
comunicatul citat am înţeles că suntem şi prozeliţi care atentăm la „tezaurul de credinţă primit de la Mântuitorul Iisus
Hristos prin Sfinţii Apostoli” de „Biserica
Ortodoxă (Română) Sobornicescă şi Apostolească” (vai, câtă smerenie în
această formulă!); şi mă întreb: dacă noi care ne adresăm în bisericile proprii
doar puţinilor credincioşi pe care Domnul ni i-a încredinţat spre a fi
păstoriţi prin cuvintele adresate apostolului Petru „paşte oile Mele” (îmi
permit să menţionez, aşa… doar pentru mine,
că a paşte nu este acelaşi lucru cu a mulge); atunci ierarhii şi ceilalţi clerici care participă la înscăunarea primarilor sau a altor demnitari vremelnici,
la sfinţirea capetelor de poduri, a benzinăriilor sau a shopp-urilor de orice
fel, sau care se lasă fotografiaţi şi filmaţi
pe la evenimentele mondene precum domnişoarele pe
catwalk, ei cum s-ar numi? Da, da, am înţeles… ei ar fi adevăraţii dreptmăritori creştini!
Mai cităm din
comunicatul Biroului de Presă al Arhiepiscopiei ce patronează urbea noastră: „Principalele greşeli de învăţătură ale
Greco-Catolicilor sunt următoarele: Papa este considerat infailibil şi totodată
cap al Bisericii în locul lui Hristos. Mărturisesc o învăţătura greşită despre Sfânta Treime(!?!). Cred în existenţa unei a treia stări în afară de
rai şi iad, numită purgatoriu.” Aţi uitat, iubiţilor, să menţionaţi că suntem
vinovaţi şi de seceta din această toamnă, de încălzirea globală; ori, de ce nu
îndrăzniţi să ne acuzaţi şi că noi suntem cei care deschidem evangheliile
pentru a descoperi viitorul, sau că tot noi ne vindem funcţiile clericale, sau
că punem preţ (în lei şi valută) pe toate Tainele
Domnului ş.a.m.d... Cu toate acestea, vă
îndemn să studiaţi Catehismul Bisericii Catolice pentru a putea descoperi
singuri că dogma Bisericii Latine se confundă cu cea a Bisericii Răsăritene; de
fapt… vorbim despre aceeaşi Biserică a lui Hristos „una sobornicească (putem folosi şi sinonimul catolică) şi apostolească”…
sau nu sunteţi de acord!?
În încheiere,
pentru a întregi adevărul fărâmiţat datorită patimilor care îi copleşesc pe
autorii comunicatului amintit, dar şi pentru că aşa ne-am propus la începutul replicii noastre, doar vom enumera
persoane, evenimente şi instituţii de confesiune greco-catolică sau care au
fost dezvoltate şi patronate de Biserica Română Unită cu Roma, Greco-Catolică.
Voi începe prin a-l aminti pe episcopul temerar Inocenţiu Micu Klein; apoi pe
întemeietorul şcolilor blăjene, episcopul Petru Pavel Aron; Şcoala Ardeleană cu
reprezentanţii săi: Samuil Micu, Gheorghe Şincai, Petru Maior etc.; Supplex Libellus Valachorum, memoriul
redactat de blăjeni (deci de uniaţi)
şi semnat atât de episcopul unit Ioan Bob cât şi de episcopul ortodox Gherasim
Adamovici (aşadar s-au reuşit şi colaborări); îl vom menţiona şi pe episcopul
Ioan Lemeni, cel care a prezidat împreună cu Andrei Şaguna Marea Adunare
Naţională din 3/15 mai 1848 de la
Blaj (această onoare i s-a oferit lui Andrei Şaguna în ciuda
faptului că nu reuşise să se implice în organizarea evenimentului, deoarece fusese hirotonit episcop taman la
Carlovitz cu numai câteva zile înainte de adunarea de pe
Câmpia Libertăţii!). Vom continua numindu-i pe revoluţionarii paşoptişti
greco-catolici: Simion Bărnuţiu, Timotei Cipariu, George Bariţiu, sau Andrei Mureşanu
(autorul poemului Un răsunet, denumit ulterior Deşteaptă-te române, care, din 1990, a devenit imnul de
stat al României); tot greco-catolici au fost Gheorghe Asachi şi Ioan Maiorescu
(tatăl lui Titu Liviu Maiorescu) – descălecătorii învăţământului românesc de
dincolo de Carpaţi (Iaşi şi Craiova); apoi memorandiştii transilvăneni: preotul
unit Vasile Lucaciu, Gheorghe Pop de Băseşti, Ion Raţiu etc. Cu siguranţă vă
amintiţi şi de rolul de frunte pe care greco-catolicii l-au avut în făurirea
României Mari, la 1 decembrie 1918, atunci când la
Alba Iulia preşedintele Adunării era unitul
(greco-catolicul) Gheorghe Pop de Băseşti, în jurul lui fiind atât persoane de
confesiune ortodoxă (Vasile Goldiş, Octavian Goga), cât şi, aşa cum
dumneavoastră îi numiţi, uniaţii:
Alexandru Vaida, Ciceo Pop sau Iuliu Maniu. Doresc să amintesc şi faptul că cel
care a citit istorica Declaraţie a Unirii
la Alba Iulia
şi, totodată, cel care a înmânat regelui Ferdinand I Actul Unirii a fost, deloc fortuit, tânărul şi viteazul episcop
unit Iuliu Hossu (foto), personalitate marcantă a secolului al XX-lea, despre
care, stimat birou de presă, vă poate vorbi şi arhipăstorul dumneavoastră,
cel care l-a găzduit la Mănăstirea Căldăruşani (unde Iuliu Hossu îşi avea domiciliul forţat după
ce trecuse şi pe la penitenciarul din Sighet). Nu putem să nu-i amintim şi pe
cei care au plătit cu viaţa alegerea de a nu colabora cu statul ateu de tip
bolşevic de după 1948, pe episcopii martiri: Vasile Aftenie, Traian Frenţiu, Ioan Suciu, Tit Liviu Chinezu, Ioan Bălan, Alexandru Rusu alături de cel despre care am
făcut deja vorbire, Cardinalul in pectore
Iuliu Hossu.
După umilul periplu
prin istoria de trei veacuri a Bisericii Române Unite cu Roma, greco-catolică
(şi cu speranţa că nu vom mai fi nevoiţi să răspundem unor asemenea acuze) vom replica şi
halucinantei sintagme: „Biserica Ortodoxă Română încă de la primele
începuturi ale poporului nostru i-a fost singura lui mamă, care i-a hrănit
sufletul, i-a întărit vigoarea de rezistenţă şi de izbândă, împotriva tuturor
duşmanilor lui…” formulată de comunicatul Biroului
de Presă al Arhiepiscopiei Râmnicului; răspunsul nostru fiind sintetizat, cu voia dumneavoastră, tot printr-o sintagmă: „Dacă nu era Unirea
religioasă de la 1700, nu era nici adunarea de la Blaj din 3/15 mai 1848, unde
s-a strigat «Noi vrem să ne unim cu Ţara!» şi fără aceasta nu era nici Unirea
din 1918” . Acestea sunt cuvintele episcopului Iuliu Hossu
(cardinal în inima Papei Paul al VI-lea din 1969), cuvinte cu care concluzionăm
această expunere în care nu ne-am dorit altceva decât să dăm frânturilor
din comunicatul mai-sus amintit un sens, credem noi, mai apropiat de adevărul istoric.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Eşti liber o clipă?... Atunci scrie şi tu ceva, însă nu orice!