Pandemie de leproși

Pe cei nouă leproşi din evanghelie îi întâlnim şi astăzi, după 2000 de ani, în pandemie. Mai întâi sunt aceia care se vindecă prin dăruirea medicilor și prin mila lui Dumnezeu, dar care atunci când se întorc acasă sănătoși uită prea repede prin ce au trecut. Însă nu la aceștia, ci la alții vreau să fac referire aici. La creștinii care, profitând de starea lor bună de sănătate sau de forma lor fizică la fel de bună, sfidează măsurile de protecție cerute nu atât de specialiștii virusologi și de autoritățile medicale, cât de bunul simț pe care fiii Tatălui Ceresc se presupune că l-ar avea. În loc să-i mulțumească lui Dumnezeu pentru sănătatea lor și să profite de aceasta pentru a-i proteja pe cei vulnerabili în fața virusului, ei dau dovadă de o nepăsare și de un egoism comparabil cu cel al celor nouă leproși vindecați și nerecunoscători. Sunt interesați doar de binele personal și de conservarea propriului confort. Noțiunea binelui comun le este necunoscută.

Mă refer deci la acei creștini care au crezut și cred în continuare cu ușurință în tot felul de teorii conspiraționiste, deoarece acestea le alimentează scuza de a nu renunța la confortul propriu. M-am îngrozit să aud astfel de indivizi aclamând cu nonșalanță: Cine e să moară, să moară, viața merge înainte! Dar, în cazul celor plecați dintre noi, mai putem vorbi de mersul vieții? Sau viața celor care au pierdut persoane dragi din cauza coronavirusului mai merge ea înainte la fel? Pot fi acestea cuvinte de consolare pe care să le adresăm celor îndoliați?

Persoanele acestea egoiste au transformat în idoli stilul lor de viață lipsit de orice fel de precauție – cu întâlniri cu sau fără motiv, cu petreceri la fel, cu vacanțe în stațiuni aglomerate – și au uitat că prudența și cumpătarea se numără printre constantele care caracterizează viața creștinului. Oameni care sunt preocupați mai mult de darurile primite, decât de binefăcătorul lor. Aidoma celor nouă leproși nerecunoscători care, când s-au văzut vindecați, au uitat de Dumnezeu și au alergat la idolii pe care îi pierduseră: la caselele lor, la familie și la prieteni. Doar recunoștința îi putea feri de idolatrie pe cei nouă, pentru că ea îl repune pe Dumnezeu pe primul loc în inimile noastre.

Însă această perioadă a scos la iveală și suflete frumoase care, precum samarineanul recunoscător, îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru sănătate prin altruismul lor, prin faptele lor bune, prin grija și prin respectul arătat celorlalți, în special celor mai vulnerabili în fața acestui virus perfid. Sufletele acestea minunate ne învață că lucrul cel mai important pe care îl avem în viaţă nu este propriul nostru confort, ci însuși Dumnezeu. Iar când Dumnezeu ocupă primul loc în viaţa noastră, abia atunci știm să ne bucurăm deplin şi de toate darurile primite din mâna lui: de sănătate, de familie, de prieteni, de casa pe care o avem, de serviciu şi de toate celelalte bunuri.