Nașterea lui Isus – mit religios sau fapt istoric?

S-au scurs deja mai multe secole de când se tot încearcă o a doua ucidere a Mântuitorului. În sufletele noastre, de data aceasta. Și, parcă mai abitir în ultimul timp, tot mai mulți anti-criști depun eforturi considerabile pentru a ne convinge că de fapt Isus nu s-ar fi născut și că Fiul lui Dumnezeu ar fi cel mult un mit. Unul dintre numeroasele mituri religioase ale omenirii antice. Cu toate acestea, Hristos e tot mai viu și mai prezent printre cei care îl iubesc și care îl regăsesc în sacramenele Bisericii, în nevoiașii acestei lumi și în Evangheliile care sunt mărturii antice, explicite și adevărate. Și dacă în urma analizei istorice a unui ciob de ceramică putem aduce o serie de argumente despre atelierul de olărit din care provine respectivul vas, sau despre ce fel de mâncare se servea în el, sau ce fel de statut social avea proprietarul bolului din ceramică, de ce nu am putea să analizăm în același fel și informațiile lăsate de evangheliști despre nașterea lui Isus? Oare nu prețuiește istoria sursele scrise cel puțin la fel de mult cum prețuiește și vestigiile arheologice?

Dar înainte de a expune evenimentele întâmplate în urmă cu 2000 de ani în Betleem, să căutăm în evanghelii cine este acest Isus, Fiul lui Dumnezeu. Și o vom face în special la Matei și la Luca, cei care au și acordat mai multă atenție nașterii sfinte. Luca, spre exemplu, ne asigură că s-a documentat serios înainte de a scrie istoria lui Isus: “Am făcut cercetări cu de-amănuntul asupra tuturor acestor lucruri, de la începutul lor” (Luca 1, 3).

Genealogiile lui Isus prezentate de cei doi evangheliști (Matei 1 și Luca 3), deși diferite, îl confirmă pe Iosif ca tată al pruncului născut în iesle, din punct de vedere legal. Isus îi aparține deci seminției lui David. Însă din punct de vedere natural, conform acelorași evangheliști, este cât se poate de evident că Dumnezeu este adevăratul Tată – “Iosife, fiul lui David, nu te teme să iei la tine pe Maria, nevastă-ta, căci ce s-a zămislit în ea este de la Spiritul Sfânt” (Matei 1, 20). În același mesaj, îngerul îi cere lui Iosif să își asume rolul de părinte legal și să îi dea copilului numele Isus – Yeșua în aramaică, limba maternă a Mântuitorului – care, conform versetului următor, înseamnă Dumnezeu este mântuitor sau Dumnezeu (ne) mântuiește – “Îi vei pune numele Isus, pentru că el va mântui pe poporul lui de păcatele sale”. Să reținem așadar că, în sens propriu sau natural, tatăl lui Isus este singur Dumnezeu, fiindcă acesta a fost zămislit din Spiritul Sfânt și nu din Iosif, cel care nu a cunoscut-o pe Maria înainte – conform Matei 1, 25 – și desigur nici după nașterea sfântă.

Dar oare este adevărat lucrul acesta, că Isus s-a născut din Fecioara Maria care zămislise de la  Spiritul Sfânt? Evangheliștii confirmă acest lucru prin redarea umilului consințământ dat de Maria glorioasei vești pe care i-o adusese Arhanghelul Gabriel: “Iată, serva Domnului, fie mie după cuvântul tău!” (Luca 1, 38). Și, deși nașterea din fecioară ar putea reprezenta un adevărat scandal pentru omul modern, acest fapt este pentru creștinii fideli unul dătător de speranță și totodată un adevăr fundamental de credință.

Recensământul impus de Gaius Iulius Caesar Augustus (63 î.Hr.-14 d.Hr.) și amintit de Luca în debutul capitolului al doilea al evangheliei sale este un reper care ne poate ajuta să încadrăm în timp și în spațiu nașterea lui Isus. Cel căruia îi datorăm cercetările făcute pentru a stabili anul nașterii Mântuitorului a fost călugărul dobrogean Dionisie Exiguul (cca. 470-545). Așadar, el este cel care a pus bazele erei creștine prin împărțirea istoriei în două perioade: înainte de Hristos și după Hristos. Însă, deși lumea modernă folosește sistemul de numărare al anilor propus de Sfântul Dionisie și de aceea astăzi ne aflăm în Anul Domnului 2021, conform cercetărilor mai recente, se pare că Isus s-a născut cu câțiva ani mai “înainte de Hristos”(!). Probabil între anii 747-749 A.U.C. (de la fondarea Romei), adică 6-4 î.Hr. Argumentele luate în considerare în fixarea acestei perioade sunt legate de două personaje istorice contemporane cu evenimentul în cauză. Mai întâi, Irod cel Mare – ucigașul pruncilor din Betleem – care a murit în anul 4 î.Hr., apoi istoricul antic Iosif Flaviu (cca. 37-100) menționează că recensământul din timpul guvernatorului Quirinius – cel amintit alături de Caesar Augustus și de Luca – ar fi avut loc în anul 6 î.Hr. Totuși, ținând cont de instrumentele care puteau fi folosite de Dionisie Exiguul în secolul al șaselea al erei noastre creștine, putem să considerăm calculul său ca fiind unul suficient de exact.

Referitor la locul nașterii, potrivit relatărilor evanghelice, nu există dubii. Iosif a trebuit să se deplaseze la Betleem – oraș situat în Cisiordania de astăzi, la câțiva kilometri de Ierusalim – unde, foarte probabil, deținea o proprietate funciară. Și fiindcă știm că Sfânta Familie nu avea unde să înnopteze, nu cred că greșim dacă vom conchide că Iosif era proprietarul unui teren din Betleem.

Despre ziua exactă a nașterii Mântuitorului, în schimb, nu putem vorbi. Data de 25 decembrie a fost aleasă ulterior pentru a sărbători acest eveniment, începând cu secolul al patrulea în Apus şi cu cel de-al cincilea în Răsărit. Și mai înainte, sărbătoarea naşterii lui Hristos era ţinută pe 6 ianuarie, atunci când se celebrau deodată naşterea, botezul, dar şi primul miracol făcut la nunta din Cana. De vreme ce evangheliile nu precizează niciun detaliu despre ziua naşterii lui Isus, celebrarea acestei sărbători – fie la finele lui decembrie, fie la începutul lui ianuarie – s-a datorat copierii tradiţiilor păgâne din preajma solstițiului de iarnă. Factorul determinant pentru care primii creştini au ales 25 decembrie ca moment al naşterii Domnului a fost o sărbătoare extrem de populară a Romei care, la această dată, celebra naşterea Soarelui Neînvins (Deus Sol Invictus), motiv pentru care și scriitorii creştini fac frecvente legături între renaşterea soarelui şi naşterea lui Hristos.

Spuneam că Luca însuși precizează că s-a documentat cu privire la evenimentele evocate în evanghelia sa, iar una dintre metodele folosite a fost cu siguranță anchetarea martorilor. Și e foarte probabil ca informația conform căreia pruncul Isus a fost culcat într-o iesle, imediat după naștere (Luca 2, 7), să fi fost preluată direct de la Maria. Iar tradiția creștină confirmă existența unor peșteri care erau folosite ca adăposturi pentru animale, în jurul Betleemului antic. Faptul că Fiul lui Dumnezeu s-a născut în condiții cât se poate de modeste chiar și pentru acele vremuri, într-o astfel de peșteră-staul, denotă discreția atât de necesară intervențiilor dumnezeiești. Iar prezența păstorilor, persoane atât de neînsemnate în societate, întărește acest fapt. Așadar, inaugurarea planului de răscumpărare a întregii omeniri a fost un eveniment cât se poate de intim, unul care contrastează cu frenezia pregătirilor pe care le facem noi înainte de nașterea unui copil. Iar consumerismul și huzurul care caracterizează sărbătorile de iarnă în zilele noastre nu aduc deloc cu mediul în care s-a născut micuțul Isus.

La fel ca în urmă cu două milenii, Dumnezeu nu se lasă impresionat de milioanele de luminițe și de vitrine doldora care distrag atenția de la adevăratul mesaj al nașterii Domnului. Steaua amintită de Matei în evanghelia sa (2, 2), cea care i-a condus pe înțelepții din Răsărit la Betleem – o supernovă despre care astronomii spun că ar fi apărut în anii 7-4 î.Hr. –, poate fi simbolizată și de lumina unei banale candele care să răzbească în întunericul în care ne adâncim tot mai mult. Nașterea Mântuitorului a fost și trebuie să rămână un moment pe cât de important, pe atât de clar și de discret. Un eveniment care să ne îndrepte atenția și acțiunile către sufletele simple ale acestei lumi, cele care au avut și încă au întâietate în revelarea tainelor dumnezeiești. Doar privind în această direcție îl vom putea descoperi pe Fiul cel Unul Născut ca Domn și ca protagonist al istoriei și al mântuirii noastre.