Parabola Semănătorului

„Ieşit-a semănătorul să semene sămânţa sa. Şi semănând el, una a căzut lângă drum şi a fost călcată cu picioarele şi păsările cerului au mâncat-o. Şi alta a căzut pe piatră, şi, răsărind, s-a uscat, pentru că nu avea umezeală. Şi alta a căzut între spini şi spinii, crescând cu ea, au înăbuşit-o. Şi alta a căzut pe pământul cel bun şi, crescând, a făcut rod însutit. Acestea zicând, striga: Cine are urechi de auzit să audă.

…

Iar pilda aceasta înseamnă: Sămânţa este cuvântul lui Dumnezeu. Iar cea de lângă drum sunt cei care aud, apoi vine diavolul şi ia cuvântul din inima lor, ca nu cumva, crezând, să se mântuiască. Iar cea de pe piatră sunt aceia care, auzind cuvântul îl primesc cu bucurie, dar aceştia nu au rădăcină; ei cred până la o vreme, iar la vreme de încercare se leapădă. Cea căzută între spini sunt cei ce aud cuvântul, dar umblând cu grijile şi cu bogăţia şi cu plăcerile vieţii, se înăbuşă şi nu rodesc. Iar cea de pe pământ bun sunt cei ce, cu inimă curată şi bună, aud cuvântul, îl păstrează şi rodesc întru răbdare.”

Pentru a-şi expune învăţătura, Mântuitorul folosea un limbaj simplu, accesibil tuturor celor care îl ascultau, indiferent de nivelul lor intelectual. Şi pentru a reuşi acest lucru, adesea, Domnul Isus se folosea de pilde sau parabole. Pilda semănătorului, cea care va fi proclamată duminică în biserici, ne dezvăluie necesitatea ascultării cuvântului lui Dumnezeu, dar şi a punerii acestuia în practică, condiţie sine qua non pentru accederea în Împărăţia Cerurilor.

Dacă vom urmări cu atenţie cuvântul evanghelic, vom constata că primele trei tipuri de pământ (drumul, solul pietros şi cel năpădit de spini) reprezintă opoziţia omului faţă de cuvântul Domnului, dar şi faţă de harurile dumnezeieşti care i-au fost încredinţate. Solul fertil, aşa cum bănuiţi, simbolizează primirea cuvântului şi sporirea acestuia. Altfel spus, există mai multe tipuri de reacţii ale omului, atunci când i se dezvăluie cuvântul dumnezeiesc. Şi acest lucru este posibil pentru că omul are toată libertatea în a asculta şi a pune în practică sau nu cuvântul (după cum ştim, Dumnezeu numai ne recomandă, nu ne şi obligă!).

A asculta înseamnă mai mult decât a auzi. A asculta cuvântul lui Dumnezeu cu adevărat, presupune şi împlinirea acestuia. Semănătorul îşi aruncă sămânţa peste tot ogorul lumii, însă, pentru ca aceasta să poată rodi însutit, depinde şi pe ce tip de pământ a căzut. Iar noi suntem singurii care hotărâm din ce fel de sol suntem plămădiţi. Aşa cum sămânţa aruncată pe pământ poate întâmpina diferite piedici în a face rod; la fel şi oamenii, prinşi în mijlocul hedonismului contemporan, pot fi întrerupţi sau înfrânaţi din acţiunea de sporire a talanţilor primiţi.

Căutând explicaţii ale acestei pilde, am găsit o comparaţie între etapele ascultării cuvântului dumnezeiesc şi dezvoltarea seminţei sădite în pământ. Astfel, audiţia cuvântului era comparată cu însămânţarea solului; înţelegerea sau priceperea cuvântului, cu încolţirea seminţei şi creşterea plantei; iar punerea cuvântului dumnezeiesc în practică era asemănată cu coacerea fructelor. Însă, prin parabola semănătorului, Isus Hristos ne arată că nu întotdeauna este aşa, nu întotdeauna sămânţa azvârlită pe ogor reuşeşte să aducă fructe sau roade. Deoarece omul poate auzi cuvântul lui Dumnezeu, dar să nu-l priceapă; sau îl poate pricepe, dar nu-l poate pune şi în practică. Iată, deci, la ce suntem chemaţi de textul evanghelic al duminicii acesteia: nu doar să ascultăm cuvântul dumnezeiesc, ci şi să ne străduim să-l înţelegem, pentru ca apoi să-l putem aplica în propriile vieţi!