Cercetarea
condiţiei clerului român din Transilvania în secolul al XVII-lea este necesară
în descoperirea motivelor pentru care unirea cu Biserica Romei ar fi putut fi
atractivă acestuia. Analiza superficială a negocierilor dintre reprezentanţii
catolici şi episcopii Teofil şi Atanasie precum şi a actelor unirii sau a
diplomelor leopoldine din 1699 şi 1701 ar putea sugera că clerul român ar fi
fost obligat să accepte Unirea din perspectiva beneficiilor economice şi
politice ce urmau a fi câştigate şi nu din convingeri religioase. Însă, dacă
ne-am limita la a face doar o investigaţie a condiţiilor materiale în care
trăia clerul român transilvănean înainte de 1700, portretul acestuia va rămâne
totuşi incomplet, deoarece unirea clerului ortodox transilvănean cu Biserica
Catolică nu poate fi explicată numai prin analiza circumstanţelor materiale.
Aşadar, când vom analiza motivele care au dus la acceptarea Unirii, va trebui
luat în considerare şi climatul teologic sau cel mintal existent în acele
vremi.
Harta Transilvaniei în secolul al XVII-lea (Sursa)
Locul pe
care clerul românesc din Transilvania l-a ocupat în secolul al XVII-lea a fost
determinat în mare măsură de legi şi practici ale principatului încă din
secolul al XV-lea. Astfel, clerul românesc era părtaş la discriminările şi
excluderile din viaţa politică pe care naţiunile guvernante le-au impus
românilor ca şi comunitate. Pentru a găsi adevăratele motive care au determinat
clerul român să se unească cu Biserica Romei, pe lângă examinarea statutului
economic şi social din a doua jumătate a secolului al XVII-lea, trebuie arătat
şi cât de pregătit era clerul din punct de vedere formativ; şi dacă această
clasă, chiar dacă nu în totalitate, emitea pretenţii de emancipare sau, mai
ales, care erau aspiraţiile clericilor faţă de credinţă dar şi faţă de propria
comunitate.
Preotul
român parohial a fost cel care în mod evident a purtat povara lipsurilor
prescrise în Approbatae şi Compilatae Constitutiones astfel, el era
discriminat în primul rând din cauza religiei sale şi, un fapt bizar,
ortodocşii transilvăneni nu erau recunoscuţi nici măcar ca fiind creştini,
fiind în schimb alăturaţi schismaticilor! Dacă preoţii uneia dintre celelalte
patru religii permise erau oameni liberi şi uneori puteau fi chiar nobili şi
deci scutiţi de taxe publice, de cele mai multe ori preoţii români cădeau
într-o categorie cu totul diferită. Nici chiar preoţii români care locuiau
într-un sat liber nu aveau nici un fel privilegii, nu le era permis să
colecteze zeciuiala; fiind ei înşişi obligaţi să plătească zeciuială către
clericul unei alte religii. Existenţa materială a preotului de la sat era
precară, enoriaşii fiind şi ei împovăraţi cu taxe la stat şi cu datorii şi
servicii către domnii de pământ nu-i puteau plăti un salariu regulat. Uneori,
pentru a-şi putea întreţine familiile, preoţii lucrau pe câmp şi fiindcă
pământul lucrat aparţinea adesea unui stăpân ei deveneau subiecţi ai aceloraşi
dijme şi taxe aplicate iobagilor. Mai mult, ca şi o regulă generală, pe lângă
obligaţia substanţială către trezoreria Principatului, fiecare preot român îi
datora stăpânului un honorarium (taxă
anuală în bani sau bunuri).
Dificultăţile
cu care s-au confruntat preoţii români i-au obligat pe principii Transilvaniei
ca uneori să-i scutească pe aceştia de diferite taxe sau dări şi să limiteze
tratamentul arbitrar la care adesea îi supuneau stăpânii funciari. Aceste acte
însă, nu erau tot timpul expresii ale altruismului ci, de cele mai multe ori,
ele deveneau mijloace de atragere a românilor la calvinism. Chiar şi aşa,
aceste beneficii făcute în favoarea clerului român de către principi au atras
mânia domnilor de pământ care controlau Dieta şi care au reuşit să abroge rapid
decretele principilor, reimpunând vechile poveri. De exemplu, Dieta din 1680 a eliminat toate
scutirile acordate preoţilor români, iar cea din 1683 a stabilit ca toţi
candidaţii români la preoţie să plătească honorarium-ul
către stăpâni.
În ciuda
tuturor acestor condiţii exista însă o inflaţie de preoţi deoarece anumite sate
aveau până la zece preoţi, în funcţie de mărimea lor şi foarte puţine sate par
să nu fi avut nici un preot pentru mai mult timp. Faptul că găsim în secolul al
XVII-lea o competiţie intensă pentru ocuparea funcţiilor eclesiastice ne
sugerează că avantajul de a fi preot depăşea poverile; deoarece chiar şi
continuarea exploatării preoţilor de către domnii feudali, care ignorau
decretele avantajoase date de principi, nu i-au putut descuraja pe candidaţii
la preoţie. Practic, mulţi preoţi erau pregătiţi să reziste durei realităţi a
iobăgiei. Un rol deosebit în acest sens l-au avut şi scutirea preoţilor în
funcţie de plata zeciuielii şi de robotă
(muncă obligatorie pe care ţăranii dependenţi o făceau stăpânilor de pământ),
aceste scutiri fiind un bun stimulent pentru mulţi ţărani care au devenit
preoţi.
Cu
siguranţă că avantajele materiale singure nu pot explica în totalitate atracţia
pe care o exercita preoţia ca şi carieră şi deci, existau şi tineri care erau
atraşi de preoţie din pietate sau din convingere. Pe de altă parte, cariera în
Biserică era una dintre puţinele căi care le puteau îmbunătăţi românilor
condiţiile de viaţă sau chiar ascensiunea socială. Este cunoscut şi faptul că
mulţi dintre preoţii care deţineau pământ respectau o oarecare tradiţie prin
care cel puţin un fiu să devină preot pentru a se conserva în familie darul
preoţiei, lucru care nu este chiar străin nici timpurilor noastre.
În
comparaţie cu simplii preoţi, clerul superior avea atât un stil diferit de
viaţă dar şi o altă viziune asupra vieţii. Este clar deci că o funcţie, cea de
protopop spre exemplu, oferea mai multe avantaje. Spre exemplu, în a doua
jumătate a secolului al XVII-lea protopopii erau confirmaţi în funcţii de către
autorităţile locale sau chiar de către principe. Poziţia socială şi standardul
de viaţă al protopopilor era net mai bun decât al parohilor. În plus, faţă de
venitul de la parohiile lor, mai primeau şi contribuţii de la toţi preoţii care
se aflau sub jurisdicţia lor. Câţiva dintre ei deţineau proprietăţi şi erau
destul de bogaţi ca să plătească restaurarea sau chiar construirea de biserici.
Totuşi, ca şi preoţii parohi, şi protopopii aveau obligaţii faţă de autorităţi:
pe lângă plata acelui honorarium
anual, ei mai ofereau şi diferite cadouri cu ocazia Crăciunului, Paştelui şi
Rusaliilor; însă ei nu au fost niciodată supuşi la prestaţii în muncă. Chiar
dacă pare că protopopii erau oarecum preferaţi de autorităţi, nici ei nu puteau
scăpa de complexul inferiorităţii sociale pe care îl simţeau datorită religiei
lor.
Dintre toţi
membrii clerului, mitropoliţii sau episcopii întâmpinau, probabil, cele mai
mari dificultăţi. Ei trebuiau să supravegheze problemele tuturor bisericilor,
răspunzând chiar de supravieţuirea acestora. Chiar dacă poziţia lor
eclesiastică le-ar fi dat dreptul la privilegii şi onoruri, ei erau destul de
des împiedicaţi de către principi sau de Dietă să îşi exercite funcţia. Adăugând
faptul că pe lângă toate discriminările religioase şi excluderea de la onoruri
civile sau avantaje materiale, clericii au fost în mod constant obiecte ale
prozelitismului calvin, putem afirma că toţi membrii clerului românesc,
superior şi inferior, au avut o sarcină specială
de suportat.
Pentru a
răspunde aşa cum se cuvine la întrebarea: ce
a motivat clerul român să adere la unirea cu Roma?, considerăm că trebuie
să privim problema din două perspective – din cea a preoţilor parohi de la sate
şi din cea a clerului înalt. Este cunoscut faptul că printre preoţii de la sate
au existat ezitări, chiar dacă avantajele oferite de Unire trebuie să fi fost
atractive, însă este neclar câţi dintre aceştia au avut cunoştinţă de detaliile
negocierilor şi de termenii Unirii. Referitor la mitropoliţi şi protopopi,
cărora iezuiţii şi ceilalţi promotori ai Unirii li s-au adresat direct, credem,
problema a fost mai puţin ambiguă deoarece ei aparţineau unei lumi de idei
diferite faţă de masa credincioşilor şi de majoritatea preoţilor parohi. Bine
educaţi şi angajaţi în afaceri, ei fuseseră iniţiaţi în competiţia generală a
societăţii acelui secol şi cu siguranţă erau nerăbdători să scape de
intoleranţa pe care au avut-o de suportat şi să înlăture barierele care au
împiedicat ascendenţa lor socială şi participarea la viaţa publică. Venirea
Habsburgilor în Transilvania în 1690 şi propunerea Unirii venită din partea
iezuiţilor le-au conturat uşurarea pe care o căutaseră. Aceste evenimente
trebuie să îi fi convins că vechea ordine a fost schimbată şi trebuie ca ei să
fi crezut în aşteptările unui nou viitor. Cu toate acestea, însă, clerul
românesc din Transilvania a considerat de neimaginat abandonarea moştenirilor
răsăritene.
Orientarea
religioasă către Roma a clerului transilvănean s-a confundat deci şi cu dorinţa
de emancipare şi de afirmare a neamului. Putem spune că prin Unirea cu Biserica
Romei, pe lângă mulţimea de motive care sunt invocate de diferitele istoriografii,
s-a sperat şi să se deschidă poarta către învăţătură şi adevăr atât pentru
clerul Bisericii, cât şi pentru fii iobagilor. În acest fel, cultura a devenit
un bun al tuturor românilor cărora, această Unire, le-a introdus în conştiinţă
luminile umanismului şi ale renaşterii europene.
Bibliografie:
● ***Biserica
Română Unită – Două sute cinci zeci de ani de istorie, Ed. Viaţa
Creştină, Cluj-Napoca, 1998
● ***Istoria
României – Ediţie revăzută şi adăugită, Ed. Corint, Bucureşti, 2006
● Keith Hitchins,
Clerul
român din Transilvania înainte de unirea cu Roma, în 300
de ani de la unirea Bisericii Româneşti din Transilvania cu Biserica Romei.
Actele colocviului internaţional din 23-25 noiembrie 2000, Ed. Presa
Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2000
N.B.: Voi reveni cu contextele: social-politic şi ecleziastic, anterioare Unirii.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Eşti liber o clipă?... Atunci scrie şi tu ceva, însă nu orice!