Situaţia românilor transilvăneni înainte de 1700 - premisă a Unirii cu Biserica Romei

Contextul social-politic

Începând cu secolul al XV-lea Transilvania era condusă de cele trei naţiuni (unguri, secui şi saşi) care prin alianţa  Unio Trium Nationum creată în 1437 şi-au unit forţele pentru a supune ţărănimea transilvăneană, această alianţă fiind întărită de legislaţia de mai târziu şi de culegerile de legi, în special de  Tripartitum (1526), Approbatae Constitutiones (legile adoptate de Dieta Transilvaniei între anii 1540-1653) şi Compilatae Constitutiones (legislaţia dintre anii 1654-1669). Termenul naţiune implica în acest sens mai mult calitatea decât cantitatea. El nu îi definea pe toţi oamenii cu aceeaşi origine etnică, ci doar pe cei care deţineau drepturi şi imunităţi speciale. Astfel nici ţăranii unguri, saşi sau secui nu aparţineau nici ei vreunei naţiuni şi nici nu participau la viaţa politică.

Excluderea românilor din rândul naţiunilor politice se baza mai ales pe criteriul de clasă socială deoarece marea majoritate a românilor erau ţărani (iobagi) şi deci nu se puteau alătura vreuneia dintre naţiunile existente sau să formeze o naţiune a lor. Deoarece şi ţăranii celor trei naţiuni erau excluşi din viaţa politică, este posibil ca ei să fi fost privilegiaţi de faptul că, din punct de vedere etnic, erau reprezentaţi în Dietă, iar românii, după cum am observat, nu au avut parte de o astfel de reprezentare, termenul român devenind sinonim cu termenul ţăran. Oricum, până în secolul al XVII-lea legislaţia Dietei în ceea ce priveşte taxele, prestaţiile în muncă pentru domnii pământului sau dările făceau discriminări evidente între ţărani şi au reuşit într-o mare măsură să-i izoleze pe români  de celelalte naţiuni transilvănene. Datorită stării deplorabile în care se aflau românii transilvăneni, în repetate rânduri aceştia s-au răsculat pentru a-şi cere drepturile, iar una dintre faimoasele adunări ale răsculaţilor este cea de la Bobâlna din 1437 care însă în loc să ducă la îmbunătăţirea sorţii românilor, a dus la înfrăţirea nobililor unguri, saşi şi secui pentru a se apăra împotriva unor eventuale evenimente de acest fel prin alianţa  Unio Trium Nationum.

După înfrângerea Ungariei la Mohács (1526) de către turci, o parte a nobilimii maghiare s-a refugiat în Transilvania care avea în acel timp o organizaţie autonomă sub protecţia turcilor. Antagonismul dintre naţiunile privilegiate şi masa românilor devine acum tot mai pronunţat. În acest fel iobagii devin clasa socială care va fi silită să rămână secole la rând în întunericul ignoranţei deoarece pe lângă munca şi birurile la care erau obligaţi, mai erau puşi şi în situaţia de a nu se bucura de nici un fel de educaţie culturală sau civică (şcolile fiind rezervate numai claselor privilegiate). Această ostilitate faţă de elementul român a durat aproape tot veacul al XVII-lea, până în 1685, când Transilvania a ajuns sub stăpânirea Casei de Habsburg. Înainte de ocuparea Transilvaniei de către Austria, această provincie avea o individualitate politică pe care a reuşit să şi-o păstreze pe parcursul timpului. După ocupaţia habsburgică, principatul s-a aflat în permanentă opoziţie cu cealaltă parte a Ungariei. Însă, mai înainte de aceasta, la începutul secolului, luptele dintre germani şi turci pentru ocuparea Ungariei au influenţat şi politica Transilvaniei.

Victoriile coaliţiei austro-polone împotriva turcilor la Viena (în 1683), la Buda (2 septembrie 1686) şi la Mohács (12 august 1687) au deschis şi calea spre Transilvania care fiind stat autonom sub suzeranitate turcească solicita Imperiului Habsburgic o procedură legală care să recunoască stările ţării. Evenimentele politice şi militare care au urmat au reuşit în final să determine Curtea vieneză la perfectarea compromisului cu stările privilegiate, efectele acestui compromis reflectându-se în Diploma leopoldină (4 decembrie 1691) care a servit drept constituţie provinciei nou anexate. Înainte de acesta însă, atunci când armatele Împăratului au intrat în Transilvania nu au fost primite cu mare entuziasm din partea saşilor şi a ungurilor care nu doreau să îşi piardă privilegiile moştenite din Evul Mediu. Iobagii în schimb, sperau ca noua autoritate să le schimbe condiţiile de trai. În pofida acestor aşteptări, diploma semnată în decembrie 1691 oglindeşte înţelegerea dintre stări şi Imperiu, definind totodată, raporturile principatului cu puterea centrală. Menţinând bazele constituţionale ale ţării – unirea celor trei naţiuni medievale, statutul religiilor recepte (catolică, calvină, luterană şi unitariană), Dieta, legislaţia, administraţia şi justiţia principatului – Imperiul reuşeşte să integreze Transilvania, recunoscându-i în acelaşi timp şi statutul separat. În realitate, instituţiile principatului, guvernul, armata, tezaurul, au fost subordonate Vienei prin Cancelaria aulică (1694).

Contextul eclesiastic

Până destul de târziu, românii transilvăneni nu au avut o mitropolie proprie. Cele de care depindeau erau situate, în general, destul de departe: în Ţara Românească, Moldova, Serbia sau Haliciu. Evident, de la asemenea distanţe, atribuţiile pastorale s-au exercitat cu dificultate. În acest context, mănăstirile româneşti au devenit principalele centre de îndrumare şi supraveghere a vieţii bisericeşti, iar una dintre misiunile lor importante era cea de a întreţine un elementar învăţământ preoţesc care, chiar dacă nu a avut un cadru sistematic de organizare, a asigurat pregătirea clerului de rit oriental. Asemenea centre au existat la Feleac, Vad şi Strâmba Fizeşului (lângă Dej), la Telciu (zona Năsăudului), la Râmeţi, Geoagiu şi Silvaş (în sudul Transilvaniei). În unele dintre acestea, în secolele XV-XVI, au fost instalate scaune episcopale cu activitate sporadică şi jurisdicţie imprecis determinată. Episcopii efemere au putut fi astfel atestate la Peri (1931), la Feleac (în 1488), la Hunedoara (în 1456) sau la Vad (de către Ştefan cel Mare pentru posesiunile sale din Transilvania: Cetatea de Baltă - lângă Blaj - şi Ciceu care cuprindea 60 de sate). Această episcopie a Vadului va dura aproape 80 de ani, iar jurisdicţia sa acoperea văile Mureşului şi Someşului, comitatul Bistriţei şi, cu intermitenţe, Maramureşul. O altă episcopie cunoscută este cea de la Geoagiu care a activat din prima jumătate a secolului al XVI-lea şi care şi-a încetat activitatea în deceniul al şaptelea al secolului următor, atunci când, acţiunile prozelitiste ale Bisericii reformate vor atinge apogeul.

Mihai Viteazul este cel care a întemeiat prima mitropolie a întregului Ardeal atunci când, prin pactul încheiat cu Sigismund Báthory în 1595, a asigurat trecerea tuturor românilor din Transilvania sub jurisdicţia mitropolitului de Târgovişte. Tot domnitorul Ţării Româneşti a construit în anul următor la Bălgrad (Alba Iulia) o mănăstire destinată viitoarei reşedinţe mitropolitane unde în 1599 a fost instalat vlădica Ioan din Prislop drept ierarh al tuturor românilor din principat. Urmaşii acestuia vor purta titlul de Mitropoliţi ai Bălgradului, Vadului, Silvaşului, Făgăraşului, Maramureşului şi Ţerii Ungureşti. Pe tot cursul secolului al XVII-lea aceştia vor fi supuşi influenţei directe şi controlului tot mai insistent al principilor Transilvaniei care, aşa cum vom arăta în cele ce urmează, au căutat să-i câştige pe români pentru cauza calvină.

Am văzut că până în ajunul dezastrului de la Mohács din 1526 care a provocat prăbuşirea şi desprinderea Ungariei de Transilvania, cele trei naţiuni dominante ale acestei provincii formau, din punct de vedere bisericesc, o unitate perfectă. Toate trei, cu excepţia protopopiatelor (decanatelor) săseşti ale Sibiului şi Braşovului, erau supuse jurisdicţiei episcopului catolic din Alba Iulia. Curentul reformist iniţiat de Martin Luther, odată pătruns în Transilvania, în curs de numai trei decenii, a reuşit să destabilizeze puternicul catolicism transilvănean din care nu au mai rămas decât câteva frânturi care nu şi-au mai putut aduce aproape nici un aport în viaţa politică şi socială a ţării. Cauzele care au dus la răspândirea vertiginoasă a reformei în Transilvania sunt în mare parte identice cu cele din Germania: conştiinţa necesităţii unei rapide reformări a întregii vieţi bisericeşti pentru a readuce simplitatea şi puritatea evanghelică în manifestările Bisericii. În acel moment existau: sus un cler înalt politicianizat şi laicizat, iubitor de imense bogăţii câştigate cu orice preţ şi prea puţin preocupat de realizarea idealului de austeră perfecţiune creştină, iar jos un cler de rând, lipsit de cultură, care se limita la săvârşirea mecanică a ceremoniilor rituale şi care avea o viaţă nu tocmai exemplară pentru credincioşii storşi de biruri şi de crunta sărăcie. O altă cauză favorabilă reformei a fost Umanismul cu dispreţul său pentru rigidul Scolasticism (care devenise aproape filosofia oficială a Bisericii) şi care propunea libertatea deplină a afirmării personalităţii.

Cauzelor de ordin general expuse mai sus li s-au adăugat şi alte cauze de ordin local. Spre exemplu cazul saşilor care intraseră într-un tulburător conflict cu faimosul mitropolit de Esztergom, cardinalul Toma Bakocz, cel care uimise prin fastul, luxul şi bogăţia sa şi care a reuşit să-şi supună definitiv decanatele de Sibiu şi Braşov. Tendinţa de a stăpâni cele două mari centre era percepută de saşi ca pe un pericol naţional, iar reforma era percepută în schimb ca pe un mijloc de înlăturare pentru totdeauna a acestei ameninţări.

Cu episcopi pentru care episcopatul era numai izvor de venit, uneori cu episcopi copii dar şi cu episcopi cu o altă vocaţie decât cea spirituală, Biserica ajunsese pe mâna vicarilor fără pregătire şi fără autoritatea necesară menţinerii unei riguroase discipline în rândul clerului inferior lipsit de pregătire. Toate aceste cauze i-au împins pe saşi să îmbrăţişeze, iniţial, luteranismul într-un timp relativ scurt şi nu lipsit de evenimente. Saşii însă, în avântul lor de a reforma şi purifica Biserica, s-au îndreptat şi către români, cu atât mai mult cu cât aceştia nu aveau ierarhia fastuoasă şi bogată sau amestecată în războaiele lumii, cum aveau latinii, ci erau abia la începutul înfiripării unei ierarhii modeste şi timide Românii nu îl aveau nici pe papa de le Roma şi mai mult, luau Împărtăşania sub amândouă speciile (a pâinii şi a vinului), neavând nici celibatul preoţilor. Aveau, în schimb, posturi şi icoane, se închinau sfinţilor, dădeau de pomană pentru morţi, iar cuvântul lui Dumnezeu îl ascultau într-o limbă străină şi neînţeleasă (slavona).

Pentru a-i ajuta pe români să se elibereze de aceste obiceiuri necreştine, saşii sibieni au început tipărirea de cărţi în limba română. Astfel a apărut în 1544, la Sibiu Catechismul românesc, o broşură lipsită de orice spirit ofensiv şi deci fără urmări însemnate ca de altfel şi cel de-al doilea catehism luteran tipărit la Braşov în 1559.  Convinşi de nereuşita unor astfel de încercări, saşii au renunţat la opera de convertire a românilor iar tipografia românească pe care o întemeiaseră la Braşov cu ajutorul diaconului Coresi a fost pusă la dispoziţia oricui putea plăti. Este de remarcat faptul că la această tipografie au fost tipărite atât cărţi româneşti şi slavoneşti de cel mai pur ortodoxism, dar şi cărţi de violentă propagandă calvinistă.

Acţiunea prin care se dorea reformarea bisericii româneşti a fost preluată de însăşi stăpânirea maghiară a Transilvaniei care, spre deosebire de saşi, îmbrăţişase reforma lui Calvin. Calvinismul însă era mai rigid şi mai puţin flexibil decât luteranismul, ceea ce explică şi caracterul mai agresiv al acţiunii sale de convertire. Aşadar, Biserica românească, deşi tolerată, era lipsită de privilegii şi considerată de celelalte religii recepte schismatică, obscurantistă, primitivă şi acuzată că propagă credinţe, rituri şi superstiţii păgâne. După severele acuzaţii aduse preoţilor valahi, Dieta de la Sibiu din 1566 decide să treacă Biserica românilor sub autoritatea celei calvine, numind chiar un episcop valah calvin, pe George de Sângeorz din Vad. Iată ce spunea art. 17 al Dietei în acest sens: „Pentru ca predicarea Evangheliei să nu fie stingherită la nici o naţiune, iar cinstea şi mărirea lui Dumnezeu să nu fie vătămate ci, dimpotrivă, să se stârpească şi să înceteze toate idolatriile şi injuriile aduse Domnului, se decide din nou ca astfel de idolatrii să fie şterse la toate popoarele acestei ţări, iar cuvântului Domnului să fie răspândit liber, mai ales între valahi… celor care nu vor să primească adevărul, Măria Sa le porunceşte să interpreteze Biblia cu superintendentul, episcopul George şi să pătrundă înţelesul adevărului. Cei care nici astfel nu vor face loc adevărului înţeles să fie îndepărtaţi din ţară, fie episcopi valahi, fie preoţi, fie călugări; şi cu toţii să asculte numai  de episcopul ales, superintendentul George şi de preoţii aleşi de el.” Episcopul român calvin George de Sângeorz a întrunit în 1567 la Teiuş un sinod care a decis introducere limbii române (a poporului) în Biserică pentru ca, aşa cum spune şi Molitvelnicul lui Coresi, „să înţeleagă popa ce zice însuşu şi oamenii ce ascultă”. Liturghia urma deci să fie rostită în româneşte, pe înţelesul credincioşilor, înlăturâdu-se astfel slavona, cea care fusese impusă de vechile rânduieli bisericeşti. Biserica română din Transilvania nu a opus rezistenţă acestei reforme care a fost menţinută chiar şi după desfiinţarea episcopiei calvine române.

Cum existenţa culturală a românilor era legată strâns de voinţa lor religioasă, introducerea limbii române în slujba bisericească a avut consecinţă, după cum spunea şi Nicolae Iorga, „înjghebarea unei culturi româneşti, crearea unui curent care merse să învie mult mai departe decât hotarele Ardealului, scrisul şi cugetarea neamului”. Politica de calvinizare, întreţinută de majoritatea reformată a Dietei, ajunge la apogeu către sfârşitul domniei lui Ioan Sigismund Zapolya (1540-1571). În aceşti câţiva ani românii au fost păstoriţi numai de către episcopul calvin. După 1571 însă, principii catolici din familia Báthory vor admite ca, alături de episcopii calvini, să fie reinstalaţi la Vad şi Silvaş vlădici ortodocşi, pentru a limita poziţiile de forţă ale calvinilor. În scurta sa domnie în Transilvania, şi Mihai Viteazul a încercat să întărească autoritatea Bisericii româneşti şi să îmbunătăţească situaţia socială a preoţilor. În acest sens, el a obligat Dieta să scutească de iobăgie pe preoţii români, dar nu şi pe familiile acestora. Cea mai mare realizare a lui Mihai Viteazul rămâne însă, aşa cum am arătat, întemeierea Mitropoliei din Bălgrad şi cu aceasta, instituirea primei ierarhii stabile a românilor transilvăneni.

Episcopii români de la Alba Iulia, în tot cursul secolului al XVII-lea, îşi puteau ocupa scaunul mitropolitan doar în urma validării lor de către principe şi, majoritatea dintre ei, erau unşi în Ţara Românească. Principii protestanţi au pretins cu insistenţă, uneori chiar cu duritate, ca ierarhii români să contribuie activ la orientarea Bisericii păstorite în sensul Reformei: să vegheze ca Liturghia să fie ţinută în limba poporului, să înlăture din Biserică tot ceea ce nu derivă din cuvântul Bibliei (Reforma considera că Tradiţia este generatoare de superstiţii), să înfiinţeze şcoli, să tipărească şi să răspândească texte pentru cultivarea credinţei pe înţelesul poporului. Pentru a îndeplini acest program, vlădicii urmau să fie îndrumaţi de superintendentul (episcopul) calvin şi supuşi autorităţii acestuia. Aşadar, începând cu secolul al XVII-lea, politica religioasă a reformaţilor faţă de români se schimbă, încercările de calvinizare radicală fiind înlocuite printr-o oarecare toleranţă faţă de ritul grecesc care se dorea trecut însă sub controlul Bisericii reformate. Pe de altă parte, după Unirea românilor transilvăneni cu Biserica Romei, de la sfârşitul secolului, este foarte probabil ca schimbarea statutului religios al românilor de la religie tolerată, la religie receptă să fi dus la abandonarea planului de convertire susţinut de reformaţi.

Am redactat acest succint studiu (ca şi pe cel anterior - Starea materială a clerului român...), pentru a evidenţia contextul în care transilvănenii au ales Unirea cu Biserica Romei. Desigur că acest tablou este departe de a fi complet, însă cele scrise mai sus pot deveni punct de plecare pentru cei care doresc să se debaraseze de partizanatul confesional şi să înţeleagă necesitatea evenimentelor eclesiastice întâmplate în jurul anului 1700 în Principatul Transilvaniei.

Marele Principat al Transilvaniei în hărţile iozefine, 1769-1773 (Sursa)

Bibliografie:

● ***Biserica Română Unită – Două sute cinci zeci de ani de istorie, Ed. Viaţa Creştină, Cluj-Napoca, 1998

● ***Istoria României – Ediţie revăzută şi adăugită, Ed. Corint, Bucureşti, 2006

● David Prodan, Supplex Libellus Valachorum. Din istoria formării naţiunii române, Ediţie revăzută, Bucureşti, 1984

● Keith Hitchins, Clerul român din Transilvania înainte de unirea cu Roma, în 300 de ani de la unirea Bisericii Româneşti din Transilvania cu Biserica Romei. Actele colocviului internaţional din 23-25 noiembrie 2000, Ed. Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2000

● Zenovie Pâclişanu, Istoria Bisericii Române Unite, Ed. Galaxia Gutenberg, Târgu-Lăpuş, 2006