Arestarea şi primele încercări de „convertire” a episcopilor români uniţi

Este o certitudine faptul că episcopii uniţi au realizat în toamna anului 1948 că arestarea lor este iminentă. Vasile Aftenie declara în iarna anului 1948 că temniţele şi lagărele guvernului comunist nu îi sperie pe greco-catolici ci, „îi antrenează în lupta contra regimului”. Astfel, episcopii şi-au avertizat credincioşii de faptul că semnarea listelor de adeziune la alt cult ar fi un păcat contra Spiritului Sfânt şi au încercat să dea instrucţiuni care să permită o supravieţuire a Bisericii în catacombe. În acest sens ei au desemnat succesori, de exemplu, la Lugoj, locţiitor al episcopului fusese desemnat vicarul general Ioan Ploscaru. Mai toţi episcopii greco-catolici au fost arestaţi noaptea, între 28-29 octombrie 1948, adică imediat după publicarea în presă a răspunsului dat de guvernul român la nota din 2 octombrie a Vaticanului. Ştirea arestării episcopilor uniţi a ajuns şi la diferite medii ortodoxe, D. Veştemeanu, consilier în Ministerul Cultelor, aflase de arestarea lui Iuliu Hossu, Vasile Aftenie şi Tit-Liviu Chinezu, protopopul greco-catolic de Bucureşti, în seara zilei de 29 octombrie.

Imediat după arestarea episcopilor a urmat preluarea catedralelor şi a reşedinţelor episcopale. A urmat apoi preluarea locaşurilor de cult greco-catolice, dar şi a unor biserici care aparţineau cultului latin.

Acţiunea brutală de desfiinţare a BRU se va legifera la 1 decembrie 1948 prin Decretul nr. 358 care preciza: „ca urmare a revenirii la cultul ortodox român a comunităţilor locale ale cultului greco-catolic şi în conformitate cu art. I al Decretului nr. 177 din 1948, organizaţiile centrale ale acestui cult (mitropolie, episcopii, capitluri, fundaţii, asociaţii precum şi orice alte instituţii şi organizaţii de orice altă natură sau nume ar fi) încetează de a mai exista”.

Pentru a desfiinţa BRU, puterea politică s-a folosit de metode barbare pentru a constrânge şi a şantaja. Episcopii nu trebuiau numai alungaţi, ci şi izolaţi şi exterminaţi. Această soartă nu o vor avea numai ei, ci şi întreaga instituţie pe care o reprezentau. Credincioşii uniţi au fost socotiţi o turmă gata să primească, cu uşurinţă, alţi păstori. S-a vorbit şi chiar s-a hotărât în numele lor: la Cluj, la Bucureşti şi la Alba Iulia. În numele unei false reuniri, s-au încălcat legi omeneşti dar şi legi ale iubirii creştine. Ierarhii Bisericii Unite împreună cu o parte din elita acestei instituţii (canonici, protopopi, profesori etc.) au început să fie purtaţi prin celulele poliţiilor care i-au arestat, pentru ca în final, să ajungă cu toţii în închisoarea din subsolul Ministerului de Interne. De la început au fost supuşi unui sever regim de detenţie, dar constrângerile, ameninţările, pedepsele aplicate şi practicate în toate închisorile comuniste nu i-au putut face pe aceştia să îşi vândă credinţa pentru nici un preţ.

O problemă stringentă cu care s-au confruntat conducerea BOR şi autorităţile statului a fost statornicia în credinţă a episcopilor uniţi, statornicie care genera şi o mai puternică rezistenţă a clerului unit clandestin sau chiar retractări ale preoţilor ce iniţial aderaseră la ortodoxie. După arestare, episcopatul greco-catolic a fost transferat la vila Patriarhiei Române din comuna Dragoslavele, deoarece oficialităţile încă mai sperau în convertirea a măcar unuia dintre episcopi. Canonicii şi preoţii uniţi cu funcţii importante au fost şi ei arestaţi şi aduşi la mănăstirea Neamţ. În perioada 13-15 noiembrie 1948, patriarhul Justinian se afla la Dragoslavele pentru a încerca să-i convingă pe ierarhi de necesitatea revenirii lor la ortodoxie. Deoarece tentativa patriarhului a eşuat, acesta şi-a mai încercat încă o dată norocul, printr-o altă vizită. În această a doua vizită la Dragoslavele, patriarhul a fost însoţit şi de arhimandritul Teoctist Arăpaşu. În urma discuţiilor, Justinian i-a lăsat pe arhiereii uniţi să înţeleagă că „s-ar putea să li se intenteze proces sau să fie mutaţi în altă parte, unde ar avea de suportat un tratament mai rău”, fapt care ar fi dus la un schimb dur de replici între patriarh şi episcopul Vasile Aftenie care i-ar fi zis primului: „piei de la mine, satano!”.

Bineînţeles, comentatorii greco-catolici au judecat foarte aspru participarea ierarhiei ortodoxe la drama Bisericii Unite, comparând împărţirea bunurilor sale, după desfiinţare, între BOR şi stat cu episodul biblic al împărţirii de către ostaşii romani a hainelor Mântuitorului, după crucificare. Chiar din toamna anului 1948 au apărut condamnări vehemente la adresa Bisericii Ortodoxe şi a autorităţilor statului, referitoare la drama Bisericii Romane Unite cu Roma, greco-catolică. Spre exemplu, într-un manifest semnat de comitetul provizoriu de conducere al PNŢ (din clandestinitate) se spunea: „Astăzi, Biserica Română Unită trebuie să dispară. Aşa a hotărât guvernul comunist şi conducerea Bisericii Ortodoxe Române. Au fost confiscate de stat (bisericile, n.a.), a început procesul de lichidare a întregei Biserici Unite. E cea mai monstruoasă crimă împotriva Biserici noastre, a drepturilor şi aspiraţiunilor noastre naţionale. Călăii sunt, pe lângă guvernanţii comunişti, spre durerea noastră: patriarhul Justinian, mitropolitul Nicolae Bălan […], deveniţi cu toţii instrumente docile şi conştiincioase ale Partidului Comunist”.

Surse:

● Marcu, Vasile, Drama Bisericii Române Unite cu Roma (greco-catolică). Documente şi mărturii, Editura Crater, Bucureşti, 1997

● Moisin, Anton, Episcopul român unit Vasile Aftenie, Partea întâi, Editura Imago, Sibiu, 2001

● Ploscaru, Ioan, Lanţuri şi teroare, Editura Signata, Timişoara, 1993

● Vasile, Cristian, Istoria Bisericii Greco-Catolice sub regimul comunist 1945-1989. Documente şi mărturii, Editura Polirom, Bucureşti, 2003

● Vasile, Cristian, Între Vatican şi Kremlin. Biserica Greco-Catolică în timpul regimului comunist, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2003