Toate drumurile se înfundă în Roma

La cererea eruditului public cititor, încerc să grăbesc puţin evenimentele pelerinajului „naţional” despre care m-am apucat să vă scriu. Rămăsesem pe la Veneţia, acolo unde abia aţipisem, când am fost trezit de Iulia care mă zorea să merg la toaleta parcării în care poposisem în miez de noapte. Nu faceţi efortul inutil să vă gândiţi la toate prostiile pe care vi le imaginaţi referitor la această invitaţie, problema era cu totul şi cu totul alta! După hărmălaia din Prater, Nea Vasile dăduse, la baie, nas în nas cu amicul apostrofat în Viena. Când am intrat gâfâind în respectiva toaletă, ce să vezi, cei doi se îmbrăţişau de mama focului. Au hotărât să treacă peste incidentul în care îmi fusese implicată propria-mi căpăţână şi mi-au oferit, în WC-ul din parcare, o imagine atât de emoţionantă că era cât pe ce să-mi stoarcă lacrimi!

După cele câteva ore în care am aşteptat să se deschidă casele de bilete, în zori de zi, ne-am îmbarcat pe vaporetto şi ne-am bucurat de o jumătate de zi superbă petrecută în Piaţa Sfântului Marcu şi pe străduţele înguste ale oraşului plutitor. Dificultăţile au apărut însă la plecare, deoarece, pentru a evita conflicte legate de punctualitate – precum cel din ziua precedentă –, am stabilit că cei care nu vor fi în autocar la orele prânzului, vor fi lăsaţi în urmă. Precaut din fire, am ajuns cu minute bune înainte de ora 12.00 la autocar. Însă nu la fel au făcut şi nefericiţii fraţi preoţi din Lugoj împreună cu soţiile sfinţiilor lor. Ba, mai mult, şi-au permis chiar şi luxul de a întârzia vreo 10 minute peste ora stabilită. Fireşte că nu-i puteam lăsa în Veneţia pe aceştia, că doar erau preoţi, nu? Dar credeţi că răbdarea lui Nea Vasile a fost satisfăcută doar de ropotul de aplauze pe care l-au primit întârziaţii la urcare? Aveţi dreptate, nu!

Nea Vasile i-a făcut pe sărmanii fraţi în toate felurile, subliniind mai ales faptul că avea mari aşteptări de la ei, „care mai şi erau popi”. Văzându-i furia cu care li se adresa şi simţindu-i respiraţia la doar câţiva centimetri de feţe, bieţii preoţei îşi înghiţiseră limbile. Doar o doamnă preoteasă a încercat o replică, însă pusă în faţa imboldului: „Stai, fă, jos şi vezi-ţi de treaba ta!”, a percutat fără şovăială. În liniştea care tocmai se aşternuse peste peregrinii cuprinşi de spaimă, Nea Vasile a gasit ca fiind nimerit să facă o glumă cu Blândul Părinte din Timişoara spre care s-a întors peste umăr şi l-a îndemnat:

- Părinte, bagă şi tu o feştanie sau o liturghie ceva, nu vezi că să urcară toţ’ dracii în autocar!?

Uimit de o aşa glumă - ca mai toţi cei de faţă, dealtfel - părintele a reuşit să schiţeze doar un zâmbet amar. Apoi a început să recite rozariul, fapt care a dus la calmarea spiritelor până mai spre seară, după ora 18.00, atunci când indicatoarele de pe autostradă ne arătau prima ieşire spre Roma.

E, acum e atunci! Cum să vă spun, pentru  a scăpa de aluziile celor doi şoferi care tot insistaseră pe traseu să le fac o chetă, la un moment dat, le-am spus răspicat să-şi ia gândul de la ciubucul mult dorit. Însă acum, în fine, atunci, a venit vremea ca ei să mi-o plătească. Cum? Spunându-mi să iau legatura cu Pilif, deoarece lor nu li se transmisese la plecare unde urma să fim cazaţi în Roma şi, deci, nu ştiau unde trebuia să ajungem!

- Probleme, Nea Victorele? – m-a acostat Nea Vasile.

- Nea Vasile, te rog să îţi vezi de treabă şi să mă laşi să mă ocup de buna organizare a pelerinajului! – i-am dat-o eu.

- Bine, copile, bine! Dar să dea dracu să nu ajungem în seara asta la cazare că ne supărăm!

Am oprit la o benzinărie, pe una din intrările de pe autostradă în Roma şi, conform înţelegerii din ţară, l-am sunat pe profesorul Pilif pentru a-i indica unde suntem staţionaţi. El, la rândul lui, ar fi trebuit să trimită acolo pe cineva care să ne preia şi să meargă cu noi la Ostia, unde urma să fim cazaţi. Când l-am sunat pe profesor, ce să vezi, era atât de ocupat şi de solicitat, încât nu mai putea sau nu mai avea pe cine să trimită după noi! Şi dă-i, şi roagă-te, şi convinge-l pe mişel să nu ne abandoneze că sunt oamenii nervoşi, că au dormit două nopţi în autocar, că voi fi linşat etc. Şi câte şi mai câte nu i-am zis şi nu l-am rugat, până când mi-am terminat impulsurile de pe cartelă. Nu am luat-o ca pe o dramă, pentru că i-am cerut telefonul Iuliei, însă în 5-10 minute i-am consumat şi ei cartela, din nenorocire, fără vreun rezultat. Câţi dintre domniile voastre m-aţi cunoscut la mânie? E, atunci ştiţi şi că sunt grabnic vărsătoriu de vorbe spurcate şi de multe ori fără judeţ. Pregătiţi-vă pentru cea de-a doua cădere pisihică din viaţa mea de Ostropel! Cu toată oponenţa drăgălaşilor de şoferi şi profitând de poziţia de lider în care mă aflam, am dispus:

- Intrăm în Roma şi ne interesăm cum să ajungem la Ostia; iar când voi pune mâna pe Pilif ăsta, îl va lua mama dracului!

Bineînţeles că Roma - nefiind vre-un Caracal care să-ţi dea ieşirile spre Balş sau spre Drăgăneşti - nu era înţesată cu indicatoare care să ne ghideze către Ostia, portul antic al capitalei de imperiu, şi că ne-am împotmolit pe undeva prin sudul ei. În prima benzinărie în care am oprit, una mică în care lucra un singur angajat, l-am convins pe acesta – indian, pare-mi-se că era de fel - să-şi închidă şandramaua şi să ne ducă la vreun post de poliţie de unde am fi vrut să fim îndrumaţi spre destinaţie. Respectivul post era închis, aşa că indianul s-a oferit să mergă cu noi preţ de încă 2-3 kilometri pentru a ne scoate din puzderia de străduţe în care ne înfundasem. Ajunşi într-o altă benzinărie, pe un bulevard, i-am mulţumit omului pentru ajutor şi am coborât să culeg informaţii.

Aici, însă, în timp ce eu îmi exersam engleza cu accentu-mi de bolşevic cu un vânzător, Nea Vasile a şi pus mâna pe o domniţă conaţională, care abia reuşise să-şi găsească un client dispus să-i primească serviciile. Nu ştiu ce i-o fi zis Nea Vasile clientului, că acesta a şi rupt-o la fugă, iar eu am apucat doar faza când domniţa - îmbrăcată sumar dar, totodată, şi strident – silită fiind să se urce în autocar, ţipa ca din gură de şarpe că nu vrea. Biata de ea, degeaba se agita să scape din strânsoarea ca de menghină a lui Nea Vasile, deoarece acesta o ţinea ferm, repetându-i una şi bună:

- N-auzi, fă, să ne duci la Ostia, că te plătim!

Credeţi-mă, abia am reuşit să-l conving pe Nea Vasile să o lase pe duduie să plece! Şi am reuşit aceasta, însă fără să scap de reproşul că din cauza mea nu mai puteam ajunge la locul de cazare.

Se înserase deja, iar nervii peregrinilor stăteau să explodeze. Văzând pasivitatea şoferilor care se bucurau de situaţie, am împrumutat un telefon mobil pentru a da un ultim atac domnului profesor. Printre injuriile pe care i le-am dedicat cu mare drag, i-am transmis şi strada pe care ne aflam, într-o benzinărie cu o siglă de culoare galbenă pe care era înfăţişată o arătare cu şase picioare ce scuipa ceva roşu, probabil sânge. Drept urmare, cândva, spre miezul nopţii, ne-am trezit cu un tânăr bătând în geamul autocarului. Era un emigrant român ce fusese trimis de Pilif să conducă mai multe autocare spre locul de cazare care, culmea, nu era la Ostia, ci într-un camping, pe Via Aurelia, în Roma! Iar printre ultimele grupuri care trebuiau preluate şi duse în camping de acest tânăr, slavă Cerului, ne aflam şi noi!

După ce a trecut peste şocul faptului că l-am îmbrăţişat inopinat şi pasional, tânărul mi-a cerut să mă urc în maşina lui pentru a merge în faţa Neoplanului. Când însă m-am urcat în autocar ca să le comunic peregrinilor acest fapt, la iniţiativa Colonelului – o doamnă, să-i spunem… onorabilă a parohiei noastre – s-a iscat o răzmeriţă în care eram acuzat că aş fi pe blat cu respectivul care venise şi că am vrea să-i ducem cu autocarul cine ştie pe unde, pe la dracu-n praznic şi să-i prădăm!!! Ştiţi că mai devreme v-am pomenit de căderea psihică? Acesta ar fi momentul în care au început să-mi iasă ochii din orbite, însă din el îmi mai amintesc numai înduioşătorul început, care suna cam aşa: „Păi băga-mi-aş io…!”. Ce, cum şi unde să bag sunt detalii care, din cauza fanteziei mele exuberante şi de necontrolat, nici dacă mi-aş fi dorit nu aş fi reuşit să le reţin. Dacă totuşi vă roade curiozitatea, folosiţi-vă şi domniile voastre imaginaţia din dotare, însă, vă avertizez că va trebui să o folosiţi la maximum!