Prima noapte spre dimineaţă în camping

Aşaaa, după ce i-am potolit pe peregrini cu duhul blândeţii, după cum aţi văzut, ne-am pornit spre campingul unde ne-am petrecut cele trei nopţi. Era deja trecut de miezul nopţii, mai exact: vineri, 14.04.2006, înaintea Paştelui de rit roman, pe la ora 00.30! Cam târziu, dar ştiţi cum sunt oamenii noştri: om fi noi obosiţi şi nespălaţi, dar dacă tot aveam o cină inclusă joi seara… fuga marş la restaurant! Ştiind probabil de la românii şi basarabenii care lucrau în camping că dacă ne e foame de lup, un singur lup nu ne-ar ajunge, gazdele ne-au învărtit ceva penne cu sos de roşii şi ne-au servit cu câte o farfurie cu moţ. În timp ce ai noştri înfulecau la foc automat, am mers să mă interesez de modul în care urma să fim cazaţi. La recepţie, însă, era haos total. Trebuia să fim cazaţi peste 1000 de peregrini veniţi din toată România şi părea că nu noi am fi fost grupul care întâmpinase cele mai mari probleme organizatorice. Drept dovadă, nu am fost chiar ultimii sosiţi, după noi au mai ajuns şi alţi amărâţi ce reuşiseră să ajungă la Ostia promisă; probabil, tocmai pentru a avea de unde veni înapoi în Roma!

Aici m-am prezentat ca fiind conducătorul unui grup de 50 de peregrini şi mi s-a pus în braţe o plăsuţă cu câteva zeci de chei de la căbănuţele unde trebuia să ne cazăm trei câte trei. Cheile rămase – deoarece mai puţin de jumătate ne erau suficiente – trebuiau returnate. Nu tu acte, nu tu numărarea acestora, nimic, nimic! Văzându-mă cu cheile în mână, am socotit băbeşte cam de câte am avea nevoie şi mi-a dat 18, fix. Desigur că luasem în considerare şi doleanţa lui Nea Vasile care dorea să rămână doar el cu soţia în respectivul bugalow, şi pe cea a şoferilor care, aşişderea, voiau să fie cazaţi singuri, cică pentru a se putea hodini. Calculele erau aşadar simple: 16 camere x 3 pelerini = 48 de pelerini, plus o camera pentru Nea Vasile, plus încă una pentru şoferi, însemna, deci, 18 de toate! Restul cheilor, desigur că am mers să le predau la recepţie. Pe drum însă, îmi sare în faţă, ghiciţi cine!

- Ia, da ce faci cu cheiţele ăstea, Nea Victorele? Unde le duci?

- Înapoi, Nea Vasile, că ne-au dat prea multe!

- Bă, eşti prost!? Opreşte şi tu un pumn dă chei, că trei zile, cât o ardem p-aici, poate facem şi noi un ban!

- Lasă-mă, Nea Vasile, ţi-am păstrat un bungalow în care stai doar cu soţia, aşa cum ne-am înţeles, gata!

- Bine, bine – îmi zice – dar după aia, să nu zici că nu ţi-am spus, ne înţelăsărăm?

După ce au băgat penne-le la ghiozdane, i-am adunat pe toţi peregrinii lângă autocar, în jurul meu şi pentru că trecuse bine de ora 01.00, i-am rugat să se grupeze preferenţial câte trei şi să treacă pe la mine, ca să le dau cheia cu numărul căbănuţei care-i va găzdui în următoarele nopţi. Aceasta deoarece profesorul Pilif ne făcuse un program draconic pentru fiecare zi, dar vom dezvolta aceste lucruri care ne doare cu o proximă ocazie. Şi am început marea împărţeală, fain, frumos:

- Sunteţi trei?

- Desigur!

- Poftiţi cheia, somn uşor!

- Mulţumim, asemenea!

Până când două doamne din Râmnic au rămas fără cameră. Doar faptul acesta, că deşi se apropia de ora 02.00, au avut răbdare şi nu s-au înghesuit în faţă, vă poate contura caracterul celor două rămase pe-afară. Unde să mai merg şi să verific în ce camere se cazaseră doar două persoane şi nu trei, cum stabilisem? Nici măcar nu notasem numărul bungalow-rilor în care erau cazaţi ai noştri! Nu mi-a rămas altceva de făcut, decât să mă scarpin cu mâna dreaptă în spatele urechii stângi şi să-mi fac curaj să merg la recepţie pentru a mai cere o cheie.

- Probleme, nu, Nea Victorele? Păi, vezi dacă eşti prost, ce ţi-am spus io? Hai că vin cu tine! – s-a oferit Nea Vasile care se calmase de-a binelea.

Şi uite-aşa, după 48 de ore de tensiune extremă, mă îndreptam cu Nea Vasile printre căbănuţe, prin aerul răcoros al nopţii, spre recepţie. Însă, acest tablou pastelat îmi este brusc întrerupt de vederea domnului profesor care era deja încolţit de alte trei persoane: două doamne şi un preot pe care îl cunoşteam.

- Ia-iaaa, uite-l pe Pilif! – îi zic lui Nea Vasile.

- Care, mă, ăsta? Şi fără să mai aştepte răspuns, Nea Vasile îl prinde pe părinte de guler şi mi-l zguduie binişor.

- Nu, mă, ăsta, ăstălalt! Ăsta e popă! – încerc să clarific situaţia.

- Păi şi ce, mă, dacă e popă!? Ce, popa nu şi-o poate fura?

- Nu sunt eu Pilif, acesta e! – intervine şi părintele, prinzându-se de schemă.

- Aaaa, mânca-te-aş, tu eşti, mă, Pilif? - îşi resetează Nea Vasile navigatorul. Ia zî-ne, mă, câţi bani ai făcut pe urma proştilor pă care i-ai adus aci, îî?

- Îî, îîî, domilor, vă rog! Îmi pare rău, ştiu că am fost puţin depăşit de situaţie, dar acum suntem toţi aici! – se scuză profesorul Pilif. Uite, dacă de mâine nu intră lucrurile în normalitate, să-mi daţi o pereche de palme, pe unde mă prindeţi! Uite, îîî, sunt cazat la… Şi pleosc!, din senin, una dintre doamnele prezente mi-l altoieşte pe Pilif, zicându-i:

- Ia, domnule profesor, anticipat, că ştiu că de mâine va fi tot la fel!

Încântaţi de reacţia promptă a doamnei, am mers la recepţia campingului, unde ne-am cerut frumuşel scuze că am greşit cu numărătoarea şi am mai solicitat încă o cheie. Le-am cazat şi pe drăguţele doamnele şi înainte să intru în camera în care eram coleg cu doi seniori din Vâlcea, mi-am aprins în sfârşit, în tihnă, o ţigaretă. În timp ce mă bucuram de liniştea care se aşternuse peste camping, îmi făceam planul pentru a doua zi. Iar când mi-am scos mobilul pentru a-mi pune alarma, am observat că se făcuse deja 03.00... nu pricepeam de ce imi sărise somnul. Ştiu că mă tot gândeam la proasta decizie de a participa la pelerinajul pilifian pe care o luasem. Dar dimineaţă, în prima zi cu bătrânii prin Roma, oare ce va mai fi!?