Cu Nea Vasile, în Piaţa Sfântul Petru

Mai erau doar câteva ore până când Papa Benedict urma să celebreze slujba de Înviere din Sâmbăta Mare, iar noi încă nu ştiam cum vom ajunge, dar mai ales, cum ne vom întoarce noaptea din Piaţa Sfântului Petru, deoarece accesul autocarelor era interzis în centrul Romei, iar mijloacele de transport în comun nu circulau noaptea. În timp ce-mi strofocam creierii (că eu am mai mulţi) ca să găsesc o soluţie în acest sens, o doamnă care părea liderul grupurilor din Lugoj şi Timişoara, vine şi îmi pasează câteva zeci de euroi:

- Uitaţi, ne-am interesat şi toate celelalte grupuri au dat…, ştiţi…, câte ceva şoferilor şi au rezolvat problema drumului. Dacă le-am da câte 50 de euro fiecăruia, ne-ar putea duce undeva în apropiere de piaţă, apoi, la noapte, ar putea veni în acelaşi loc să ne preia şi la fel ar face şi mâine dimineaţă, înaintea liturghiei.

- Păi, bine, dar de ce nu le daţi banii preoţilor dvs., să meargă ei să vorbească cu şoferii – am încercat să mă eschivez, deoarece nu eram deprins cu şfănţuiala de nici un fel. Şi în timp ce şuşoteam noi printre căbănuţe, na, că apar preoţeii de la Lugoj!

- Auzi Ovi, îi zic celui care-mi fusese coleg la facultă, cum facem să le dăm ceva şoferilor ca să ne ducă la slujbă?

- Nu mă interesează, Victore, că noi nu mergem, rămânem să ne odihnim, ca mâine când plecăm spre ţară să nu fim prea obosiţi.

După un asemenea răspuns, m-am văzut silit să fac o chetă şi printre vâlceni şi să discut problema cu şoferii care mă aşteptau ca pe pâinea caldă. Mission accomplished! Băieţii ne-au dus până în proximitatea coloanelor care împrejmuiesc piaţa şi ne-am înţeles ca tot de acolo să ne şi preia când Slujba Învierii se va fi terminat.

Mai bine de două treimi dintre miile de peregrini care ne adunaserăm ca să urmărim ceremoniile pe ecranele din piaţa vaticană, eram români. Şi aşa cum se întâmplă atunci când se întâlnesc românaşii, atmosfera în piaţă era una reconfortantă. Trecuserăm cu toţii peste problemele organizatorice din zilele precedente şi ne pregăteam să asistăm cu emoţie la evenimentul care ne adunase în Roma; desigur, meritul fiind în totalitate al profesorului Pilif. Însă cum seara petrecută în faţa Bazilicii Sfântul Petru era mult prea liniştită – în comparaţie cu ritmul drăcesc de până atunci –, cine altcineva decât Nea Vasile credeţi că s-a gândit să o mai condimenteze puţin? Şi el, Nea Vasile, a început să-i dea savoare înserării prin a lua, peste gardul improvizat, scaunele care fuseseră frumos aşezate pentru slujba de a doua zi. Iar atunci când l-am apostrofat pentru aceasta, replica lui a fost una demnă de un creştin cu nume de basileu:

- Tu ce vrei, Nea Victorele, să te faci, popă!?! Păi cum, mă, să te faci popă, când mă cerţi că le dau scaune la bieţii bătrâni? Nu-i vezi, săracii, că abia se mai ţin pe picioare?

Dar dacă eu nu am reuşit să-l conving că scaunele nu le erau destinate bătrânilor, atunci a reuşit să-l potolească un carabinier.

În timp ce ne plimbam sau schimbam impresii de călătorie cu românii adunaţi în piaţă, ne apare în faţa ochilor însuşi domnul profesor pe care nu mă puteam abţine să nu-l salut dimpreună cu prietenul meu, Nea Vasile.

- Ce faci, Pilife, ţi-ai scos ceva firfirici cu pelerinaju ăsta, îî? – îl întreabă Nea Vasile cordial.

- Haideţi, domnilor, să trecem peste acest fapt, mai bine să ne bucurăm că suntem cu toţii aici! – ne răspunde profesorul, stând picior peste picior pe un scaun.

- Păi, băi băiatule, noi trecem, dar vorbii io cu unii p-aci şi cică o să te dea în judecată când se întorc în ţară, aşa că ţine-te bine de bani, fratele meleu! – a continuat Nea Vasile persiflăndu-l pe marele organizator.

- Dar cum vă permiteţi, domnilor, să-i vorbiţi astfel domnului profesor!?! – intervine o cucoană sclifosită, trecută bine de a doua tinereţe – totul a fost organizat în mod excepţional, am avut şi ghizi, şi…

- Ia du-te femeie d-aici, că nu e treaba ta ce discutăm noi! – i se adresează Nea Vasile doamnei şi, în acelaşi timp, îi mângăie pieptul cu podul palmei suficient de graţios, cât să o dea pe madamă cu roţile în sus. I-auzi, mă, a dracu, ea a avut ghid!

Însă nu acesta a fost finalul apoteotic al peregrinului Vasile în Piaţa Sfântului Petru, lovitura de graţie abia acum urmează.

- Bă, Nea Victorele, hai mă să intrăm să luăm lumină de la papă, ce stăm afară ca proştii?

- Bre, Nea Vasile, nu ţi-am zis deja, ăia care stau la coadă să intre la slujbă au invitaţii, nu intră nimeni în bazilică fără invitaţie!

- Bine, fraiere, deci nu vrei; ia fi atent, aici, la mine!

- Du-te mă, Nea Vasile, că nu ai nici o şansă să treci de filtrul de carabinieri! Am conchis eu sperând să-i tai elanul sonatului.

Dar de unde, că Nea Vasile s-a şi amestecat cu cei care formau un şir la intrarea în Bazilica Sfântul Petru şi când i-a venit rândul să prezinte invitaţia, a început să le dea explicaţii carabinierilor în dulcea limbă română, desigur!

- Bă, băieţi, în faţa mea fură patru prieteni care avură la ei cinci invitaţii, io sunt al cincilea!

Şi văzând că băieţii în negru îi refuză intrarea şi încep să ţină tot mai strâns armele în mâini, Nea Vasile face o criză de nervi şi începe să ţipe la ei gesticulând larg:

- Bă, da sunteţi nebuni? Nu înţelegeţi că intrară patru inşi cu cinci bilete!? Io sunt al cincilea! – insista Nea Vasile arătându-le carabinierilor ecuaţia pe degete.

Văzând disconfortul care se crease, superiorul jandarmilor, ce credeţi, l-a lăsat pe Nea Vasile să intre la Slujba Învierii!!! Vă daţi seama şi că a fost singurul din grupul nostru care avea lumina Învierii luată chiar din bazilică!

După miezul nopţii ne-am întors la cazare, apoi, duminică dimineaţa, am mers din nou în piaţa vaticană unde, la salutul papei: „Hristos a înviat!” în limba română, am răspuns şi noi, din toţi rărunchii: „Adevărat a înviat!”. După aceasta, împăcaţi că am atins scopul acestui hagialâc, i-am sunat pe şoferii de pe Neoplanul de Bucureşti să vină şi să ne ducă spre casă. De întoarcerea către ţară îmi amintesc vag. Un singur lucru îmi este limpede, acela că a fost singura dată când am reintrat în Românika fără resentimente. Ba, dimpotrivă, atunci chiar mi-a fost drag. Şi încălecai pe-o şa, că am puţin peste un metru şi jumătate şi nu mă puteaţi vedea.