Cheauni prin Roma, prima zi

Păi, şi dacă tot mi-a sărit somnul – că pe acolo am rămas cu hagialâcul de la Roma – ce s-au gândit dragii de peregrini de care eram direct răspunzător, că ar putea să-mi dea ceva de lucru. Şi mintenaş m-au şi asaltat cu două-trei plângeri, cum ar fi… că li s-ar fi stricat aparatele AC şi că le bagă doar frig. Bă, eşti nebun? Pe bune, la trei dimineaţa!? Păi, cine i-a pus să butoneze telecommm…, pluralul la telecomandă voiam să spun, de au zăpăcit aparatele AC? Ăla cu coarne, Michiduţă, că eu nu! Şi dă-i şi plimbă-te încă vreo juma’ de oră cu un basarabean prin camping ca să le împarţi pături peregrinilor care au descoperit telecomanda de la AC! Partea bună e că ne-am plimbat pe o maşinuţă de tipul celor folosite pe terenul de golf. Tare, nu, să dai ture printre căbănuţe pe la 04.00 dimineaţa!

Dar, ce mai contează toate acestea când la 07.00 îţi sună alarma şi ştii că ai putea petrece o zi fantastică prin Roma! Fuguţa marş, tot printre căbănuţe, şi scoală-i pe-ai noştri la masă, până nu termină fraierii ăia Liturghia şi dau năvală în restaurant ca să-l devoreze. Şi apoi, încă un marş să iei şi bilete pentru mijloacele de transport în comun, ca să poţi să ajungi la Vatican, Ostropele, că aşa i-ai amăgit pe oameni, că îi duci vineri dimineaţa la Sân Pietru! Norocul meu era că, după ce vizitam bazilica verhovnicului apostolilor, cică vorbise domnul Pilif cu ceva teologi români din Râm ca să ne fie ghizi, că aşa… de unde să ştiu eu pe unde să le port paşii oamenilor în dictai oraşul?

Zis şi făcut: fuguţa, frumuşel, la masă când ceilalţi peregrini erau abia pe la ospăţul euharistic, apoi, până înfulecă ai noştri, vezi ce autobuze duc la Vatican, ia bilete dus-întors, vezi dacă s-au ospătat oamenii şi… pe indieni că vin caii! Dar nu chiar aşa de uşor, că vreo câteva venerabile doamne de la Lugoj mă roagă să le primim în grupul nostru, cică popii lor aveau alte planuri pentru ziua respectivă, că ei nu au venit ca să le poarte altora de grijă, că ei au venit că le era gratis hagialâcul, şi lor, şi la neveste!

- Păi, eu vă iau – le zic senioarelor lugojence – dar vedeţi că nu vă pun la număr, aşa că, prin Roma, să măriţi pasu’, că pleacă vasu’!

Dar să ştiţi, domniile voastre, că nu m-a lăsat inima-mi iute de caracalean să le pierd prin Roma, ci le-am calculat şi pe ele când le dădeam târcoale să nu mi-i pierd prin mulţimi. Am completat numărul de bilete, eram de toţi peste 30, şi îmbarcarea la autobusul care avea staţie chiar la poarta campingului de pe Via Aurelia!

După tradiţionalele sfaturi: să ne urcăm toţi deodată, să nu ne urcăm dacă autobusul e prea plin, să ţinem actele şi banii în faţă ca să nu le dăm motiv la conaţionali să ne panacoteze şi să ţinem pasul cu vasul… ales ce puteam fi, ne-am pornit către Piaţa Sfântului Petru. Acolo, văzând că toate grupurile venite din ţară intră să viziteze bazilica, hop şi noi, după ele. Şi din izvorul nesecat al ştiinţei ce-o purtam, le-am mai spus eu una-alta, cam ce era de spus: că e cea mai mare biserică din lume, că la intrare, în dreapta, e Pieta, că baldachinul ăla mare e a lu’ Bernini, că cupola n-are trebă cu Coppola şi… cam atât. De aici, am intrat şi prin grotele Vaticanului, unde le-am citit câteva nume de papi, unde din mers l-am venerat pe verhovnicul Petre şi unde am văzut şi mormântul lui Ioan Paul al II-lea. Ce să mai, vizitarea Vaticanului se contura într-o reuşită sigură! Ca să nu mai zic de cum mă umflam în pene, când le mai citeam celor din jur câte un nume din latină:

- „ALEXANDER VII CHISIVS PONT MAX”, ia uite, cică ăsta e mormântul lu’ papa Alexandru al VII-lea!

- Aaaa, mamă, ce mişto eee! – îmi răspundeau ecourile riguroşilor critici de cultură din grup.

Toate bune şi frumoase, până aici, dar abia trecuse de 11.00 şi mai aveam o grămadă de timp de umplut. Aşa că, din mare milosârdia mea, i-am lăsat pe peregrini să meargă la toalete sau facă ce-or vrea până la prânz, când urma să ne vedem la obeliscul egiptean din piaţa vaticană. Îmi propusesem ca între timp să dau de ghizii ăia de la teologie. Întreb în stânga, întreb în dreapta şi ce să vezi? O altă ţeapă marca Pilif începea să-mi intre încet-încet în… profunzime. Ia bangheală, zic, unde să plec eu, de nebun, cu bătrânii după mine? Se făcuse fără un sfert şi, cum era de aşteptat, intrasem din nou în panică. Şi în toată buimăşala ce mă cuprinsese, îmi pare că văd un chip cunoscut.

- Mamăăă, p-ăsta îl ştiu, zic, mi-a fost coleg. Răduţe, bă, Răduţe, tu eşti mă!?

- Ostropa, ce cauţi aici?

Ce să-i mai dau socoteală, am sărit la grumajii lui şi l-am strâns în braţe, aşa cum probabil că nu am strâns-o niciodată pe mama. I-am spus omului necazul, dar ce să vezi, tocmai primise vizita părinţilor şi trebuia să se ocupe de ei. Aproape că eram gata să mă pun în genunchi şi să-l implor în favoarea cauzei mele, când un licăr de inspiraţie m-a străfulgerat:

- Ia stai mă aşa, dar tu nu-l ştii pe Claudiu? – era vorba de un bun prieten care mai stătuse după dosul meu o data, când mersesem la ceva cursuri de germană prin Viena şi cu care nu mă mai văzusem de ceva ani.

- Păi, cum să nu, vrei să-l sun?

Şi asta ne-a fost izbăvirea, în 10 minute m-am întâlnit cu Claudiu la obelisc.

- Te omoram dacă treceai prin Roma şi nu mă căutai! – mi-a zis Claudiu îmbrăţişându-mă. Ce probleme ai, că la telefon nu am reuşit să te înţeleg de nici un fel?

- Ştii, sunt cu ceva pelerini şi ni s-a promis că primim ghizi…

- Şi voi la fel!?! Ştiu despre ce e vorba, adună-ţi creştinii şi hai!

De aici, am luat Roma per pedes. Castelul Îngerilor, Piaţa Navona, Panteonul, Fântâna Trevi, Piaţa Spania, etc., etc. Dar nu toate de-odată, am mai lăsat şi pentru a doua zi ceva: Piaţa Veneţia cu Altarul Patriei şi cu Columna lui Traian, Biserica Sfântul Petru în Lanţuri, Forumul Roman şi Coloseumul. Nu o să intru în detalii prea tare, deoarece ar însemna să mă abat de la metoda de lucru şi să-mi stric stilul care m-a consacrat. Spuneţi, domniile voastre, ce rost ar avea să scriu despre lucrurile bune din pelerinaj? Ba, bine că nu a stat Claudiu decât două zile după noi, că altfel… nu mai aveam despre ce să mai scriu! Şi mai menţionez că dacă mie mi-a scos Claudiu sufletul, pe străzile aglomerate foarte ale Romei, venerabililor domni şi doamne, ce să mai zic?

Pe seară, la întoarcerea spre camping am reuşit, har Domnului, să ne ţinem bine de portofele şi să dejucăm planul câtorva gealaţi care operau în autobuz. Erau de-ai noştri, desigur, şuţi din aceia cu diplome şi cu cefele colosale. Puteam, aşadar, concluziona că până atunci ziua fusese una gigea şi se putea încheia într-un mod excepţional. Lucru care s-a şi întâmplat, când printre bungalow-rile din camping am găsit cina: grămezi imense de sandwich-uri, de sticle cu apă şi de mere. Probabil pentru a scăpa de deranjul pe care-l puteau face în restaurant cei peste 1000 de peregrini găzduiţi, administratorii campingului au ales această variantă. Dar să revenim, de ce s-a încheiat ziua în mod excepţional? Pentru că am fost printre primii care am dat iama în potol şi ne-am putut servi la dis-cre-ţi-e!!! Ce mai conta că cei care vor fi ajuns după noi rămâneau flămânzi; în acele momente, peregrinii din noi nu puteau avea o dragoste mai sinceră decât… dragostea pentru mâncare!