Hărmălaia din Viena

Până aici, se pare că toate au fost bune, ca la Creaţie, nu? Staţi să vedeţi de aici încolo! Trec peste controlul bagajelor din vama maghiară şi, aşa cum deja am anunţat, redau şederea pioasă a peregrinilor noştri la Prater, Viena. Ajunşi în parcarea imensă a Parcului Prater, puţin după ora 16.00, ne-am bucurat de întâlnirea cu alte zeci de autocare din România arvunite de acelaşi profesor Pilif, pentru a-şi duce hagialăcul naţional la bun sau rău – după caz – sfârşit. Din informaţiile primite pe surse, se stabilise ca pe la 19.00 să plecăm în grup, toate autocarele, spre Veneţia cu-a ei bazilică Sân’ Marcu care urma să fie vizitată a doua zi, de dimineaţă. Şi, în plus, mai urma să primim „cado” - reţineţi „cado” – şi câte o staţie walkie-talkie în fiecare bus, desigur, pentru a păstra contactul unii cu ceilalţi pe întregul traseu! Domne, cum se găndise el, profesorul, la toate! După vrăjeala cu sucurile şi cu cafeaua de pe autocar, credeţi că am mai pus botul? Bineînţeles că desigur că DA; mai mult, probabil, din dorinţa de a nu mai întâmpina dificultăţi!

Văzând că aveam de aşteptat vreo trei ore, m-am gândit să profit de cele două luni petrecute în Viena la cursurile de germană (în primii doi ani de facultă) şi să le prezint peregrinilor, la pas, obiectivele din centrul capitalei de imperiu: Domul Sfântul Ştefan, Palatul Imperial Hofburg sau Rathausul – un fel de primărie, dar fără termopane cu rame multicamerale de aluminiu şi fără balustradă de inox. Unde mai pui că speram să câştig şi ceva capital de imagine de care să ma folosesc mai apoi. Zis şi făcut, i-am invitat pe doritori la o plimbare prin Viena şi, mintenaş, mi s-au alăturat vreo duzină de inşi şi inse. Avea să fie prima mea experienţă de conducător de grup şi ghid al peregrinilor, ever!

Aşa cum nu v-aţi aştepta, la ieşirea din domul vienez, deja eram cu o persoană mai puţin. Am identificat pierderea, era vorba de o doamnă profesoară de engleză care, am aflat ulterior, s-a sustras intenţionat din grup, pentru a-şi exersa materia întrebând trecătorii cum poate să ajungă înapoi la Prater! După 30 de minute de căutări eşuate, am lungit pasul către Hofburg şi primărie pentru a nu întârzia prea mult cu întoarcerea în parcare. Aici, altă dandana! Realizând că era inutilă aşteptarea lui Pilif cu staţiile sale, majoritatea autocarelor luaseră drumul Veneţiei. Iar la uşa Neoplanului nostru se formase o grămadă ordonată care să-mi ceară socoteală că, vezi Doamne, de ce am rămas printre ultimii? Degeaba am încercat să le explic faptul că la Veneţia se ajungea în doar 6-7 ore şi că am fi ajuns prea devreme, peregrinii ştiau una şi bună: să mă ia de guler şi să mă aranjeze ei pe mine. Fără a-mi da răgaz să mă bucur de prezenţa doamnei profesoare pierdute mai devreme, un senior uşor afumat dintre cei din Lugoj m-a luat la rost:

- Auzi, mă, copile, tu chiar vrei să-ţi rup căpăţâna? Uimit de salutul creştinesc pe care abia îl primisem, nu am apucat să reacţionez, noroc însă cu perspicacitatea lui Nea Vasile care prinzându-l de beregată pe nefericitul peregrin a început să-i răcnească acestuia în faţă:

- Băăă, şmenare, tu îi spui la tovarăşu’ meu că îi tai căpăţâna, mă!? Păi, bă, tu ştii cu cine ai de-a face?

- Lasă-l, Nea Vasile, că nu a zis că-mi taie căpăţâna, a zis că mi-o rupe! - intervin eu, punându-mă scut între cei doi. Trebuie să recunoaşteţi nobleţea acestui gest, mai ales că am reuşit să încasez cu abnegaţie şi câteva upercuturi la ficat de la efervescentul Nea Vasile, chiar dacă acestea nu-mi fuseseră adresate mie. În toată această hărmălaie din parcare, am mai apucat să-i strig Iuliei (pe-atunci eram doar logodiţi) să le cheme pe soţiile celor implicaţi ca să-i calmeze. Am aflat ulterior că au refuzat politicos să se implice din motive demne de luat în considerare: una se ştia cardiacă, iar cealalta, biata de ea, se străduia din răsputeri să evite violenţa domestică. Am reuşit, totuşi, să-i potolesc pe cei doi domni peregrini ameninţându-i cu poliţia:

- Dacă nu vă potoliţi, riscăm să fim făcuţi pachet de poliţie şi să fim trimişi înapoi în ţară, vă rog să încetaţi! De data aceasta o nimerisem, deoarece Nea Vasile abia ce fusese eliberat condiţionat.

În jurul orei 20.00, ne-am îmbarcat în Neoplan şi după un tur rapid al Ringului vienez am pornit către Veneţia, unde urma să ajungem spre ora 03.00, în a treia zi de hagialâc. Când i-a venit din nou vremea să adoarmă, Nea Vasile, cu gulerul gonflabil şi special, aşezat în jurul gâtului, ne-a reamintit tututuror:

- Vedeţi că mă întind aici în faţă, între scaune; să nu dea dracu să mă deranjeze vreunul în timp ce dorm că… îîî… îîî…, ne-am înţeles?

L-am aprobat tacit şi ne-am văzut de drum. Pelerinajul, însă, era abia la început… tot la început!