Conciliul Ferrara-Florenţa, premisă a unităţii ecleziale

La începutul secolului al XV-lea, în contextul în care turcii intraseră pe teritoriul Europei şi ocupaseră în mare măsură Peninsula Balcanică, apropiindu-se treptat şi de zidurile Constantinopolului, împăratul bizantin, Ioan Paleologul, împreună cu patriarhul său, Iosif al II-lea, i-au scris Papei despre dorinţa de a reînfăptui unirea celor două mari Biserici: cea Apuseană şi cea Răsăriteană, cunoscute astăzi sub titulatura de cea Catolică şi cea Ortodoxă. Papa a răspuns afirmativ acestei scrisori şi a convocat un conciliu ecumenic – al XVII-lea recunoscut de Biserica Catolică – la Ferrara, care mai apoi a fost mutat, din cauza epidemiei de ciumă izbucnite aici, la Florenţa. Acesta, cunoscut în istorie sub numele de  Sinodul (sau Conciliul) de la Ferrara-Florenţa, a devenit cel mai important conciliu unionist de după Schisma din 1054, în special datorită faptului că la el au participat cei mai de seamă reprezentanţi şi ierarhi ai ambelor Biserici.

Înainte însă de a vorbi despre Conciliul de la Ferrara-Florenţa, găsim potrivit să facem câteva scurte consideraţii despre evenimentul cunoscut în istoria bisericească drept Schisma de la 1054. Deoarece în ultimele două secole acest eveniment a fost denaturat din cauza polemicilor interconfesionale, simţim nevoia să corectăm viziunea asupra acestuia, amintind că în anul 1054 nu a existat o excomunicare din partea Bisericii Romane (Catolice) împotriva Bisericii Greceşti (Ortodoxe) şi nici viceversa! Ambele bule de excomunicare priveau doar anumite personalităţi singulare, astfel: legaţii papali conduşi de cardinalul Humberto de Silva Candida au depus pe altarul Sfintei Sofia din Constantinopol cumplita bulă prin care era rostită anatema împotriva patriarhului Mihail Cerularie, arhiepiscopului Leon al Ohridei şi împotriva colaboratorilor lor; iar mai târziu, patriarhul Cerularie i-a excomunicat şi el numai pe autorii bulei anterioare. De reţinut, aşadar, că nici cardinalul Humberto nu a îndrăznit să rostească excomunicarea împotriva Bisericii Bizantine şi că nici patriarhul Constantinopolului nu a rostit anatema împotriva papei sau a Bisericii Latine! Abia peste secole anumiţi teologi vor vedea în aceste evenimente începutul „Marii Schisme”. Tocmai datorită importanţei exagerate care s-a dat bulelor din 1054, Papa Paul al VI-lea şi Patriarhul Ecumenic Athenagora au declarat – la 7 decembrie 1965, în timpul Conciliului Vatican II – că vor să şteargă aceste evenimente din memoria Bisericii.

Revenind la sinodul florentin, pentru buna organizare a acestuia, Papa Eugen al IV-lea s-a obligat chiar să suporte cheltuielile de drum şi de întreţinere a delegaţiilor orientale, indiferent de rezultatul final al tratativelor. Pe lângă Împăratul Ioan Paleologul şi Patriarhul Iosif al II-lea al Constantinopolului, printre cei 700 de membri ai delegaţiei orientale se aflau şi alţi mitropoliţi şi episcopi care reprezentau inclusiv celelalte trei patriarhii istorice: Alexandria, Antiohia şi Ierusalimul. Consider a fi demn să amintim aici şi de reprezentanţii ţărilor româneşti la acest conciliu: Damian, mitropolitul Moldovei, şi vicarul său, protopopul Constantin, care au fost însoţiţi şi de o delegaţie laică; dar, conform ultimelor studii, la sinod ar mai fi participat şi alţi doi mitropoliţi din Ungrovlahia, Macarie de la Argeş şi Ioasaft de la Severin.

Trecând peste sosirea fastuasă, din 5 martie 1438 a împăratului din Constantinopol şi de cea - cu trei zile mai târziu - a patriarhului său, trecând apoi şi peste problemele referitoare la protocolul aşezării scaunelor împăratului, papei, patriarhului şi mitropoliţilor în biserică, deschiderea conciliului a avut loc la 9 aprilie 1438, în Catedrala Sfântul Mucenic Gheorghe din Ferrara. Printre discuţiile divergente purtate la acest conciliu, amintim: Filioque, purcederea Spiritului Sfânt şi de la Fiul, primatul papei, Purgatoriul şi păinea dospită sau azima ca materie validă a Dumnezeieştii Liturghii. Aceste patru puncte sunt cunoscute în literatura bisericească drept punctele florentine. Ele au o importanţă deosebită în istoria Bisericii Române Unite cu Roma, greco-catolică, deoarece au constituit punctul de plecare al discuţiilor dintre teologii iezuiţi – trimişi de Congregaţia pentru Răspândirea Credinţei în Transilvania, la sfârşitul secolului al XVII-lea – şi episcopul Teofil, iar după moartea acestuia, cu episcopul Atanasie şi cu sinodul românesc transilvănean.

Discuţiile iniţiale s-au purtat într-o comisie compusă din 10 teologi greci (printre aceştia se aflau: Marcu, mitropolitul Efesului, inamic fervent al unirii, Visarion, mitropolitul Niceei, devenit adept al unirii şi ulterior cardinal şi Silvestru Syropulos, cel care în Memoriile sale ne-a lăsat un istoric al tratativelor)  şi alţi 10 teologi latini (cei mai importanţi dintre aceştia au fost: cardinalul Giuliano Cesarini, dominicanul Andrei Chrysoberges, arhiepiscop latin de Rodos, dominicanul Ioan Torquemada şi Ambrosio Traversari). Primele discuţii purtate la Ferrara, timp de o lună şi jumătate, au fost cele despre Purgatoriu, dar acestea nu au dus la un rezultat clar. Au urmat apoi discuţiile despre Filioque, în urma cărora o parte dintre delegaţii greci au fost plăcut impresionaţi de argumentaţia teologilor latini. Printre aceştia s-au numărat Visarion al Niceei, Izidor al Kievului şi Gheorghe Scholarios, devenit sub turci patriarh şi care ulterior şi-a schimbat convingerea, supărat probabil de faptul că nu fusese promovat cardinal de papă, precum se întâmplase cu primii doi.

               

La 10 ianuarie 1439, în aceeaşi catedrală Sfântul Mucenic Gheorghe din Ferrara s-a citit decretul papal pentru mutarea sinodului la Florenţa, din cauza epidemiei de ciumă care a făcut ravagii, mai ales printre delegaţii ruşi. Aici, discuţiile referitoare la adaosul Filioque din Simbolul de Credinţă au continuat, pentru ca, într-un final, dintre cei 700 de delegaţi orientali, singurii care nu au aderat la opinia latinilor să fie doar Marcu al Efesului şi Anton al Heracleei. Discuţiile despre celelalte puncte s-au purtat şi ele pe muchie de cuţit. Astfel, grecii au recunoscut existenţa Purgatoriului ca loc (stare) intermediar unde sufletele se curăţesc înainte de a intra în Paradis. Ca materie a Divinei Euharistii s-au declarat ca fiind valide atât pâinea dospită (artosul), cât şi cea nedospită (azima), dar s-a hotărât ca fiecare Biserică să îşi urmeze tradiţia de până atunci. Mai furtunoase decât în cazul primelor trei puncte florentine, au fost dezbaterile referitoare la primatul papal. Într-un final, delegaţiile răsăritene au recunoscut că pontificele roman, papa, „are primatul peste lumea întreagă, că este succesorul preafericitului Petru, principele apostolilor; că este cu adevărat Vicarul lui Hristos şi capul Bisericii întregi…” etc. etc. Totodată, în Decretul de Unire care s-a citit la 6 iulie 1439, în Domul Sfânta Maria a Florilor din Florenţa (foto), mai era specificată şi „ordinea celorlalţi patriarhi venerabili, stabilită în canoane: patriarhul din Constantinopol să fie al doilea după pontificele roman, al treilea cel din Alexandria, al partulea cel din Antiohia şi al cincilea cel din Ierusalim…” (ordine stabilită întocmai în sinoadele ecumenice anterioare: Sinodul II Ecumenic de la Constantinopol, din anul 381, canonul 3; Sinodul IV Ecumenic din Calcedon, în anul 451, canonul 28; Sinodul VI Ecumenic, al treilea de la Constantinopol, din anii 680-681, canonul 36).

În hotărârea care ar fi trebuit să ducă la restabilirea comuniunii bisericeşti, părinţii conciliari şi-au mai exprimat şi satisfacţia pentru realizarea acestui deziderat: „Trebuie să se bucure cerurile şi să tresalte pământul, căci zidul care despărţea Biserica Răsăriteană de cea Apuseană a fost îndepărtat, iar pacea şi împăcarea au fost reinstaurate. Acum Hristos, piatra din capul unghiului, care din două face una şi a unit ambele părţi prin legătura puternică a iubirii şi a păcii, El îi uneşte şi îi ţine împreună prin iubirea unităţii veşnice… Să se bucure şi Maica Biserică, căci ea vede cum copii ei, care până acum erau despărţiţi unii de alţii, revin acum la unitate şi pace; ea, care mai înainte plângea amar din cauza despărţirii lor, să mulţumească cu bucurie nedescrisă lui Dumnezeu cel atotputernic, pentru revenirea la minunate unitate. Trebuie să se bucure şi toţi credincioşii… şi toţi aceia care poarte numele lui Hristos, trebuie să se veselească împreună cu Maica Biserică Catolică”.

Din nefericire, însă, părinţii conciliari au neglijat să prezinte şi să explice hotărârile acestui sinod printre clerici şi credincioşi. În condiţiile existente în secolul al XV-lea, ar fi fost, deci, extrem de necesară o muncă pastorală în acest sens. Tocmai din această cauză, îndeosebi călugării greci au reuşit să-i întărâte pe creştinii răsăriteni împotriva unirii. Mai mult, întorşi acasă, în loc să facă cunoscute hotărârile sinodului florentin, mulţi dintre delegaţi care o semnaseră încep să se lepede de unire. Iar patriarhii Alexandriei, Antiohiei şi Ierusalimului, deşi semnaseră prin reprezentaţi hotărârile conciliului, ulterior, au condamnat unirea, într-un sinod local. Cu toate acestea, unirea s-a mai păstrat în Răsăritul creştin şi în următorii 10-15 ani, până când neînţelegerile şi nenumăratele prejudecăţi referitoare la cealaltă parte au reuşit să se impună. Avem convingerea că toate acestea ar fi putut să fie escaladate numai şi numai printr-o temeinică pastoraţie şi catehizare a maselor de credincioşi, cu privire la cele discutate şi apoi hotărâte la Ferrara şi la Florenţa.

Spuneam că acest conciliu devine extrem de important şi pentru a înţelege geneza Bisericii noastre Române Unite cu Roma, deoarece, conform hotărârii de la Florenţa, pentru a îndepărta vălul discordiei şi pentru a reface cămaşa lui Hristos, românii transilvăneni de rit bizantin a trebuit doar să considere valabilă tradiţia latină, putând în acelaşi timp să-şi cultive propria tradiţie pe mai departe. Altfel spus, urmând exemplul Bisericii noastre, orice Biserică Răsăriteană ar putea ajunge la comuniunea cu Roma pornind de la aceste dialoguri medievale şi admiţând cel puţin: (1) că Simbolul de Credinţă este ortodox (dreptcredincios) cu sau fără adaosul Filioque; (2) că pentru a celebra Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie poate fi folosită atât pâine dospită, cât şi azima; (3) că atunci când vorbim despre cei adormiţi, putem sau nu neapărat să vorbim şi despre Purgatoriu; (4) şi că papa, episcopul Romei, trebuie să fie recunoscut – conform canoanelor Sinoadelor II, IV şi VI Ecumenice, care sunt admise şi de Bisericile Ortodoxe – ca fiind primul episcop al creştinăţii. Iar toate acestea, după cum se poate remarca, se pot împlini fără prea mare dificultate, cu atât mai mult cu cât, până în prezent, nici un alt conciliu nu a abrogat Decretul de Unire semnat în domul din Florenţa, în 6 iulie 1439!

Surse bibliografice:

* Bonteanu, Teodosie, O turmă şi un păstor sau problema împăcării Bisericii de Răsărit cu Biserica de Apus, Editura Eurotip, Baia Mare, 2013

* Franzen, August, Mică istorie a Bisericii, Editura Galaxia Gutenberg, Târgu-Lăpuş, 2009

* Prunduş, Silvestru Augustin, Plăianu, Clemente, Catolicism şi ortodoxie românească. Scurt istoric al Bisericii Române Unite, Casa de Editură Viaţa Creştină, Cluj-Napoca, 1994

* Suttner, Ernst Christoph, Schismele: ceea ce separă şi ceea ce nu separă de Biserică, Editura Presa Universitară Clujană, Cluj-Napoca, 2006