Despre rugăciune

Rugăciunea este forma de comunicare a omului cu Divinitatea, iar rezultatul imediat al acestei comunicări este starea sufletească în care ne găsim la sfârşitul rugăciunii. Rugăciunea este orice alcătuire de cuvinte, oricât de simple, rostite din suflet şi îndreptate către Dumnezeu (spre exemplu: Doamne ajută! sau Doamne iartă-mă!). Însă este bine să recurgem şi la alcătuirile de cuvinte pe care le-au folosit creştinii, fie la îndemnul Domnului Hristos (Tatăl nostru), fie la îndemnul apostolilor sau al marilor părinţi ai Bisericii, iar pe toate acestea le găsim în cărţile de rugăciuni.

Dacă, în timp ce rostim rugăciunea, gândul ne zboară aiurea, dacă ceea ce ne înconjoară ne abate atenţia de la comunicarea cu Dumnezeu, avem datoria de a ne intensifica concentrarea minţii şi a inimii. Astfel, putem recurge la privirea unei icoane (aleasă în funcţie de conţinutul rugăciunii), la atmosfera din biserică, la reculegerea şi ruperea de grijile cotidiene, la citirea cu voce a rugăciunii în locul rostirii ei în gând, la poziţia de rugăciune a corpului (stând în picioare sau în genunchi). Bineînţeles că pentru a obţine o cât mai bună dispoziţie în timpul rugăciunii, vom recurge la invocarea Divinităţii pentru a fi ajutaţi.

Ne vom ruga, deci, conştienţi că Dumnezeu este prezent şi că ne adresăm direct lui. Vom fi atenţi la conţinutul şi semnificaţia cuvintelor rugăciunii, bucurându-ne de încărcătura lor emoţională; scopul nostru nefiind doar rostirea cuvintelor rugăciunii (aşadar rugăciunea nu trebuie rostită mecanic, precum o bolboroseală).

Noi, creştinii, îi închinăm lui Dumnezeu toată viaţa noastră, toate acţiunile noastre. Aşadar, înaintea oricărui moment de început din viaţa noastră, ne vom ruga ca acesta să fie trăit în spirit creştinesc. Ne vom ruga să avem tăria de învinge ispitele, de a birui greutăţile fără a cădea în păcat, de a păstra neîntinată credinţa noastră, speranţa şi iubirea de Dumnezeu şi oameni. Ajunşi apoi la încheierea momentului respectiv (sfârşitul zilei sau al lucrului, al călătoriei etc.), îi vom mulţumi lui Dumnezeu pentru ajutor, îi vom cere iertare (cu părere de rău) pentru greşelile comise şi îi vom aduce laudă celui ce ne-a zidit, în spiritul căruia vrem să trăim.

În rugăciune vom cere ajutor pentru sufletul şi pentru trupul nostru ca lăcaş al sufletului, pentru întreaga noastră fiinţă, ca ea să poată depăşi vicisitudinile traiului de zi cu zi şi să-şi poată realiza menirea dăruită de Dumnezeu pe Pământ. Însă nu ne este permis să ne rugăm pentru abaterea răului asupra cuiva, prieten sau duşman. O asemenea rugăciune ar fi împotriva celei de-a doua mari porunci a dragostei dăruită nouă de Mântuitorul (să-l iubeşti pe aproapele tău, ca pe tine însuţi) şi ar deveni păcat de moarte.

Ne vom mai ruga să nu uităm, hărţuiţi fiind de stresul cotidian, că toate binefacerile primite coboară asupra noastră tot prin harul divin revărsat în sufletul nostru. În acest fel, întreaga noastră fiinţă se va bucura de graţia divină, iar rezultatele nu vor lipsi niciodată. Ele vor consta în mângâiere, alinare, tărie şi speranţă în clipele de încercare, găsirea căii drepte în rătăciri, hotărâre şi consecvenţă în urmarea căii Domnului.

Sursa: Ieşirea la lumină: carte de rugăciuni.