Înălţarea la Cer a Domnului

„…După ce a spus acestea, sub privirile lor, El a fost înălţat şi un nor l-a ascuns din ochii lor. În timp ce erau cu ochii aţintiţi spre cer şi El se înălţa, iată că le-au apărut doi bărbaţi în haine albe şi le-au spus: «Bărbaţi galileeni, de ce staţi privind la cer? Acest Isus, care a fost înălţat de la voi la cer, va veni tot aşa cum l-aţi văzut mergând spre cer»” (Faptele Apostolilor 1, 9-11).

Înălţarea Domnului ne constrânge să reflectăm asupra semnificaţiei cuvântului cer care apare continuu în lecturile biblice şi chiar în numele sărbătorii. Însă există persoane, chiar creştini, care confundă acest cer al credinţei cu cerul fizic sau astronomic.

Creştinismul nu gândeşte cerul după schema spaţială jos-sus, ci după schema temporală prezent-viitor. Atunci când vorbim despre cer, noi nu înţelegem un spaţiu care este deasupra noastră, ci un eveniment care stă în faţa noastră, spre care ne îndreptăm. Iar acest eveniment este întoarcerea glorioasă a Domnului (Parusia), cerul nou şi pământul nou. După ce le-au spus apostolilor „de ce staţi privind la cer?”, cei doi îngeri le indică acestora şi direcţia în care să privească – întoarcerea Domnului: „Acest Isus, care a fost înălţat de la voi la cer, va veni tot aşa cum l-aţi văzut mergând spre cer.”

Luca este singurul evanghelist care prezintă Înălţarea Domnului sub forma unei povestiri. Mai mult, el face aceasta prin două povestiri: una la sfârşitul Evangheliei sale (capitolul 24) şi a doua la începutul Faptelor Apostolilor (capitolul 1). Între aceste două texte, deosebirea care bate la ochi este cea a timpului. În Evanghelie se spune că Înălţarea ar fi avut loc chiar în seara Paştelui, iar în Faptele Apostolilor, după 40 de zile. Aceste 40 de zile au o valoare simbolică şi arată vremea unei revelaţii, dar şi a unei încercări. Este suficient să amintesc de cele 40 de zile petrecute de Isus în pustiu şi care au precedat misiunea sa. Acum, cele 40 de zile de după Paşti pot însemna timpul de pregătire pentru misiunea Bisericii. Iată cum sărbătoarea Înălţării la Cer a Domnului inaugurează timpul Bisericii şi, totodată, inaugurează timpul speranţei…

Într-o lume caracterizată de hedonism, care se gândeşte numai la ea, lume limitată numai propriilor orizonturi consumisto-economice, care se măguleşte cu gândul că este realistă; într-o astfel de lume, apostolii, un mic grup de oameni, se prezintă ca purtătorii şi vestitorii constituirii unicei societăţi ideale posibile – Biserica. În mijlocul oamenilor care au auzit mii şi mii de cuvinte şi de idei, apostolii vin să le vorbească despre un Dumnezeu protagonist, iniţiator şi despre o lungă istorie de fidelitate. Aceşti martori ai speranţei le spun oamenilor dezorientaţi că cerul nu este dincolo de nori, ci este aici pe pământ. Cerul nu este pentru mâine ci pentru astăzi.

Revenind la cuvintele celor doi îngeri, dacă cerul este pentru noi Domnul care vine, atunci trebuie să fim în permanenţă vigilenţi, pentru că El vine deja la noi în Euharistie, dar vine şi în cel sărman şi suferind. Înainte de a merge noi la cer, vine cerul la noi. Trebuie numai să fim capabili să-l recunoaştem!

Sursă: http://www.predici.cnet.ro/arhive/2490/