Mălai vs. Dallas

Era una din acele zile toride de sfârşit de mai. Activitatea sătenilor din comuna Salcia Mare era aceeaşi de câteva zile: în fiecare după-amiază se adunau cete-cete la porţile celor care deţineau cele mai confortabile bănci (erau în mare vogă cele cu rezemătoare apărată de folie pentru ca deh, să nu-i tragă curentul). În acel an, praznicul sfinţilor Constantin şi Elena se nimerise tocmai între Înălţare şi Rusalii, motiv în plus ca în această săptămână să nu pună careva mâna pe vreun pai, măcar. Teama că în preajma Rusaliilor puteai fi luat din căluş era, aşadar, învinsă cu păhărelele cu vin roşu de producătoare sau cu ţuică de tescovină colorată cu concentrat galben cu iz de piersică.

Să revin, era sărbătoarea celor întocmai cu apostolii şi Ţaica Leana, încurajată de două păhărele de piersicată, era starostele discuţiilor din jurul taburelului pe care erau aşezate ouăle roşite la Înălţare. Toată suflarea era îngrijorată de soarta lui Bobby din Dallas care încă nu învia, deşi serialul îşi consuma ultimele episoade (fapt cunoscut din relatările Nicuţei, cea care reuşea, cu antena ei înaltă cât două case, să prindă Bulgarii 2, unde serialul rulase în avans şi deja se şi terminase). Bărbaţii se adunaseră în jurul cutiei de table în care ‘Nea Costică, în mare formă, arunca tacticos zarurile din paharul său de lemn. Ei aveau o cu totul altă temă de conversaţie: echipa locală de fotbal, AS Olteţul, se pregătea pentru barajul de intrare în Divizia C, iar Ţigănuş, fundaşul de pe banda stângă, fusese călcat pe piciorul drept de cal. Noroc însă că e stângaci. Oricum, peste două zile urma să-i joace căluşarii pentru a-i grăbi vindecarea.

Discuţiile vitale de care deja v-am amintit au fost întrerupte de salutul Ţaţei Mărioara, descântătoarea uliţei:

- Bună zâua, fomeilor! Ce faceţi fa, ieşirăţi la poartă? Spuse Ţaţa, coborându-şi traista de rafie de pe umeri şi ştergându-şi cu tivul basmalei colţul gurii.

- Aha, ieşirăm. Păi, dacă e sărbătoare, ce să facem? răspunse Ţaica Leana. Hai vino-n coa’ să te cinstesc cu un păhărel de vin cu sifon. Da’ dumitale unde fusăşi?

- La Căracala, fusăi dă-i dusăi lu fi-miu o raţă şi damigeana dă cinci chile dă vin ca să-şi cinstească şi el colegii, că de, o dată-n an e sfântu’ Costantin.

- Aaa, păi la mulţ’ ani Ţaţă, să-ţi trăiască, da’ el pă unde mai e, tot la vagoane? A întrebat Stela care s-a şi îmbujorat gândindu-se la Costi.

- Aha, la vagoane, da de ce?

- Îîî... nu ştiu, că îîî... nu l-am mai văzut p-acasă, că îîî...

- Auzi Ţaţă Mărioară, da’ ai prăşit porumbii? A intervenit Ţaica Leana, care ştia de idila Stelei cu Costi de anul trecut, de la bâlciul de Sfântă Măria Mare.

- Nu i-am săpat fa. Păi, singură nu pot şi dacă o fi secetă tot ca anu’ trecut, îi sap şi degeaba. Da voi, aţi mai fost în vale la Olt să vedeţi dacă e dă sapă?

- Fusărăm până-n amiaz, e frumuşei, da’ dacă nu le dă o bură de ploaie, tot degeaba. Nici noi nu i-am prăşit, acu’ ce-o vrea şi Bunu’ Dumnezău, pupa-i-aş tălpile lui!

- Şi avură iarbă-n ei?

- Avură, aha. Mai mult mohor şi spinarea porcului, da’ aşa îi las, dacă s-or face, s-or face... Ţaţă Mărioară, să îţi mai pun un pahar dă ceva, ce mai bei? Hai, că-ntr-o juma’ dă ceas începe Dalasu’... Mai ieşim fa, fomeilor, pî la opt jumate, după ce-om potoli orătăniile? Hai, că cre’ că o pun pă fii-mea să facă neşte gogoşi.

Şi aşa, cu încrederea că doar Divinitatea este capabilă să le umple pătulul cu porumbi în toamnă, ţaţele, ţaicile şi tantile mai sorbiră câte un păhărel, probabil pentru a căpăta ceva curaj (de culoare în obraji nu mai era nevoie) înaintea întâlnirii cu frumuşelul Bobi şi cu meschinul Gear. Probabil că s-au şi întâlnit mai pe-nserat, precum le-a fost învoiala. Eu nu mai ştiu, plecasem în centru, la monument, să joc şeptică pe pedepse, ca în fiecare seară. Însă după Rusalii şi după îngroparea căluşului, am fost din nou martorul unei discuţii ale cărei protagoniste erau aceleaşi: Ţaţa Mărioara şi Ţaica Leana.

- Bună zâua, Ţaţă!

- Bună zâua, Leano!

- Văzuşi ce ploaie îi trasă az’noapte? Cică e apa pănă la genunchi în vale la porumb.

- De fa, fată, dacă săpam şi noi porumbii ăia, ce bine le prindea ploaia asta.

- Aşa e Ţaţă Mărioară, da cine a ştiut că plouă Bunu’ Dumnezău!? Dacă ştiam, băgam şi noi barem prăşitoarea printre ei înainte dă Rusalii.

- Păi, de, cine să ştie? Da’ lasă, că s-or face ş-aşa, că nu i-o fi înăbuşit iarba dă tot.

- Aşa e Ţaţă, da’ ce bine era dă-i săpam... Auzi, da’ după nămiaz nu ieşi şi dumitale la poartă, poate îi faci ceva de deochi lu’ Stela că cică o doare capu’. Vrea să să ducă la Caracal la spital, cică o aşteaptă Costi al dumitale-n gară, că ea nu ştie dăcât drumu’ pân’ la piaţă...

Şi discuţia a intrat pe un alt făgaş. Însă eu nu pot uita regretul sătenilor sălcieni din acea vară - că nu au fost avertizaţi de Tanti Romica Jurcă să meargă la prăşitul porumbului, chiar cu riscul de a pierde învierea lui Bobby; că vorba aceea: „Dacă sapi şi plouă-n mai, umpli podu’ dă mălai”. Dacă nu... măcar ştii cotaţia barilului de petrol din Dallas.