Despre avort

Voi începe cu o întrebare al cărei răspuns cu siguranţă ne este cunoscut, în mare măsură, tuturor: ce este avortul? O definiţie scurtă ar suna astfel: avortul este uciderea deliberată şi directă a unui copil în faza iniţială a vieţii sale, fază care este încadrată între fecundaţie şi naştere. Din punct de vedere medical, avortul este o operaţie despre care nu s-ar putea spune ca e benefică. Este poate singura dată în medicină când relaţia medic-pacient nu are scop taumaturgic (vindecător). Este prima data când relaţia medic-pacient se inversează şi îşi pierde orice valoare, pentru că la medic se prezintă de fapt doi pacienţi sănătoşi: unul din ei, mama, pleacă bolnav şi celalalt, copilul, moare. De aceea n-aş putea să-i spun relaţie medic-pacient. Aş putea să-i spun doar o rezolvare a unei situaţii neplăcute cu alta şi mai rea, şi mai neplăcută, şi mai dăunătoare, atât trupului cât şi sufletului.

Chiar dacă noi am spus atâţia ani de zile ca nu ştie încă ce se întâmplă, că nu simte, că nu vede – medicina a dovedit ca la opt săptămâni copilul simte, vede, aude, pipăie pereţii uterini. Acest copil recunoaşte la 10 săptămâni vocea mamei, dar cel mai important lucru, simte durerea. Durerea există, iar în momentul în care se produce avortul, copilul simte.

Însă după această crimă, după avort, cea mai gravă urmare nu este nici boala fizică, nu sunt leziunile fizice, trupeşti, care se vindecă într-un timp mai scurt sau mai îndelungat; ci cel mai grav este că după avort apare aşa-zisul sindrom post-avort, care nu este altceva decât o boală sufletească. Nu o să găsiţi în nici o fişă medicală acest termen, nu este practic recunoscut, însă efectele traumatice post-avort, fie că sunt depresii nervoase, fie că sunt reacţii schizofrenice, fie că sunt psihoze,  toate acestea reprezintă sindromul post-avort. Care este rezolvarea acestui sindrom post-avort? Avortul nu se uită, dar se vindecă sufleteşte în momentul în care femeile ajung la un medic sufletesc, la un preot. Din momentul în care nu se va mai repeta această greşeală, singura şansă de vindecare a acestui sindrom este pocăinţa, spovedania şi apoi împărtăşirea. Aceasta o spun mamele, aceasta o spun tinerele care vin în ultimă instanţă, din păcate, la preot…

Un alt punct pe care doresc să îl atingem este dorinţa părinţilor de a naşte copilul perfect. Se poate observa în ultimii ani că ceea ce se face de mult în Occident, se încearcă şi la noi – şi aici vorbesc despre diagnosticul prenatal. Prin acest diagnostic putem depista spre exemplu un copil cu sindromul Down, cu o altă malformaţie sau alte diferite boli şi, la fel ca pe o legumă la piaţă, dacă nu este perfect sănătos, renunţăm la acest copil fără nici o remuşcare. Părerea mea, care de fapt este cea a Bisericii, este următoarea: indiferent de ce malformaţie are copilul, indiferent de ce boala va avea acest copil, indiferent care este motivul, nu cred că omorând acest copil rezolvăm ceva. Acest eventual rău (presupusa boală) niciodată n-o să-l putem îndrepta cu un alt rău, chiar mai mare (crima).

Aceşti copii bolnavi din naştere, indiferent că au un psihic retardat, sau fizic sunt bolnavi, sau au diferite malformaţii, sunt nişte cruci la care cred că noi întoarcem spatele atunci când alegem ca opţiune avortul. Credem noi că Dumnezeu nu ştie că o să avem un copil bolnav? Dumnezeu nu ştie că ne-a dat un copil bolnav? Cred că toţi am văzut sau cunoaştem mame care au născut aceşti copii şi care au venit la noi şi ne-au spus că au avut o bucurie sufletească extraordinară pentru că i-au adus pe lume şi că îşi poartă crucea fără nici un regret. Şi ne mai spun aceste mame-eroine despre copiii lor că pot fi extraordinari. Poate că şi dvs. cunoaşteţi copii bolnavi psihic şi ştiţi că pot fi copii foarte curaţi, extraordinar de cuminţi, sunt copii cu care poţi să te înţelegi uneori chiar mai bine decât cu un copil sănătos. Apropo de legumele din piaţă, nu sunt oare mai consistente, mai gustoase şi mai sănătoase cele care par bolnave?…

În cele ce urmează, voi reda o parte din articolul Argument pentru viaţă pe care l-am găsit pe site-ul www.avort.ro.

 …Chiar dacă pare greu de acceptat, România se află în război încă din 1989, iar declaraţia de război a fost chiar prima lege adoptată după căderea comunismului: legea avortului. Urmarea acesteia a fost aceea că numai în 1990, primul an de libertate post-comunistă, în România au fost făcute cca. un milion de avorturi. În acest război nevăzut şi nemilos împotriva vieţii, deja zeci de milioane de copii au plătit cu viaţa şi zilnic sute sau poate chiar mii sunt exterminaţi. Şi mai grav este că agresorii suntem noi: de la femeia care avortează sau foloseşte pilule avortive, la doctorul care îşi încalcă jurământul de a proteja viaţa şi până la ultimul dintre noi, ultimul creştin care are puterea să facă ceva dar preferă ignoranţa sau aroganţa în faţa acestui măcel nemilos împotriva celor care nu pot să strige.

În acest război nu se folosesc arme prea sofisticate ci simple forcepsuri care sfârtecă trupul fraged al pruncului în pântecele mamei. Nu se folosesc nici rachete şi nici scuturi inteligente care să depisteze inamicul, deoarece pruncul nu are grote precum talibanii unde să se ascundă, ci are doar pântecele mamei sale care însă îi devine mormânt. În acest război nu se folosesc nici bombe cu uraniu, deoarece soluţia salină injectată în lichidul amiotic îşi face treaba bine: copilul este ars de viu şi moare sufocat. În acest război nu se folosesc nici avioane moderne de luptă, deoarece pilula anti-baby ştie exact unde să atace trompele uterine astfel încât să împiedice dezvoltarea ovulului fecundat purtător de suflet. În acest război nu se folosesc nici tehnici prea avansate de dezinformare şi manipulare a duşmanului, deoarece duşmanul – pruncul inocent din pântece – nu are dreptul să aleagă…

Dacă Dumnezeu a hotărât să ne dăruiască un copil, să fim convinşi că îi va purta de grijă şi în continuare. Dacă Dumnezeu a permis ca acolo unde ştiinţa nu poate să explice în ce fel apare scânteia vieţii, în ce fel celulă cu celulă formează un nou om încă din clipa concepţiei; să fim siguri că dacă îi dăm acordul nostru, El poate să susţină şi să ofere şansă egală noului născut indiferent de circumstanţele pe care noi, cu mintea noastră limitată le putem vedea acum. Trebuie să înţelegem că nu avem dreptul să luam viaţa unui copil indiferent dacă este născut sau încă este în pântecele mamei sale. Omul este o fiinţa vie, este fetiţă sau băiat, chiar din momentul conceperii sale, iar acest lucru nu este afirmat numai de către Biserică, ci şi de medicină…

Să nu ne speriem de nici un obstacol, aşa cum nici Fecioara Maria nu s-a speriat să Îl nască pe Mântuitorul nostru Isus Hristos într-o peşteră sărăcăcioasă şi fără nici un ajutor, decât braţele bătrânului Iosif. Să spunem şi noi DA vieţii, aşa cum mamele noastre au spus DA atunci când ne-au născut şi aşa cum Dumnezeu spune DA rugăciunilor şi cererilor noastre de bine, trimiţându-şi harul peste toţi oamenii din toate timpurile…