Naționalism vs. europenism. Ce e rău și ce e bine?

Cred că dacă s-ar face un top al cuvintelor folosite în mediile de comunicare în ultimul timp, pe lângă termenii tehnici specifici pandemiei, naționalismul ar ocupa un loc fruntaș. Că-i vorba de politicieni, de personalități ale culturii sau de simpli gură-cască, cu toții se înduioșează atunci când sunt forțați de împrejurări să-și alimenteze trăirile naționaliste. Să le spună totuși cineva acestora că această ideologie era la modă acum vreo două secole, atunci când – în contextul favorizat de iluminism – servea idealurilor naționale. Ce vreau să spun e că în prezent naționalismul – atât cel politic, cât și cel religios – nu este doar perimat, ci și extrem de periculos.

De ce e dăunător naționalismul? Pentru că așează interesul particular mai presus de cel comun sau de cel general. Iar lucrul acesta creează foarte ușor conflicte interetnice și interreligioase. Chiar și din acelea sângeroase. Să ne amintim de evoluția Revoluției Pașoptiste din Transilvania, doar. Sau de desființarea Bisericii Române Unite cu Roma, tot într-un pașopt. De fapt, e foarte lesne de văzut cui îi servește discursul acesta naționalist și anti-european, devreme ce România a aderat din liberă inițiativă la Uniunea Europeană, fapt care ar trebui să închidă definitiv acest subiect. Iar filetismul – acest naționalism religios care dă de înțeles că mântuirea ar fi făcută în funcție de cetățenia trecută în pașaport – a fost deja condamnat de bisericile ortodoxe încă din 1872, în cadrul Sinodului din Constantinopol. La fel de lesne de înțeles este și motivul pentru care în Biserica Catolică nu se poate imagina o astfel de erezie.

Ce cred eu că ar trebui să facă România, stat membru al UE, în acest context în care se zgârmă în găleata urât mirositoare a acestei ideologii extremiste? Să își asume identitatea europeană, fără nicio jenă. Să lucreze mai mult la manualele de istorie, spre exemplu, și să evidențieze legăturile țărilor românești cu statele europene medievale. Să expună mai amplu alianțele politico-militare creștin-europene – așa-numita Liga Sfântă – la care și marii domnitori români au aderat. De la Mircea cel Mare, la Iancu de Hunedoara și la fiul său Matia Corvin, la Ștefan cel Mare, la Mihai Viteazul și până la Constantin Brâncoveanul.

Să vorbim mai mult și despre rolul Marilor Puteri în constituirea statului român modern, în special de rolul jucat de Franța în acest sens. Fără susținerea acestor state europene nu ar fi existat nici Unirea Principatelor de la 1859 și nici crearea României Mari în 1918. Sau, cel puțin, nu ar fi fost așa de pașnice precum le știm.

La fel, să se sublinieze accesul nostru continuu la educația europeană. De la deschiderea Școlii Ardelene din 1756, la universitățile Europei care i-au primit și format pe pantalonarii pașoptiști și care îi mai primesc încă pe tinerii țării și până la programele Erasmus ale UE care permit schimburile de experiență între elevii și studenții de pe bătrânul continent.

Să recunoaștem și că poziționarea țării noastre pe malul potrivit al Mării Negre este o reală binecuvântare. Faceți, vă rog, un exercițiu de imaginație și mutați România pe malul răsăritean al Mării Negre, în Caucaz. Ei, cum ar fi fost? Apoi, spuneam cu altă ocazie referindu-mă la simbolistica drapelului UE, de ce să renunțăm la identitatea creștin-europeană și la ocrotirea Sfintei Fecioare sub care fericiții părinți fondatori au pus această uniune?... Totodată, este adevărat și că Europa nu este chiar Cetatea lui Dumnezeu imaginată de Sfântul Augustin – nici pe departe! –, dar barem aici opoziția politică, jurnaliștii incomozi și dușmanii de clasă nu sunt otrăviți cu ceai, împușcați pe la spate sau căzuți de la etaj.

Iar naționalismului și xenofobiei îi putem răspunde prin patriotism, acel sentiment – și nu ideologie!! – despre care Seniorul spunea că este o dragoste discretă pentru țară, o disponibilitate de a-ți da oricând viața pentru ea și de a nu mărturisi acest lucru. Patriotismul e o dragoste discretă, deci, nu e gargară. Eu însumi am învățat acest lucru de la oameni cu mult mai buni decât mine și, mai ales, de la tinerii cercetași care sunt implicați în activități de tot felul – educaționale, caritabile, culturale, sociale etc. – și care nu simt nevoia să bată toba cu asta, ci dimpotrivă, servesc cuminți Patria cât mai bine, conform promisiunii. Doar că să știți și domniile voastre, conform crezului lor, Patria pe care o servesc cercetașii creștini este una întreită: România, Europa și Patria Cerească.

Închinarea la weekend

Observ că weekend-ul a devenit cel mai mare idol al timpului nostru. Mai toată lumea îl venerează, îl așteaptă cu emoție, se pregătește cu ardoare pentru el și îi aduce ofrandă tot ce are mai de preț: banii, timpul și chiar familia. Ce vreau să spun e că ne uităm la we ca la Dumnezeu. Practic, toată viața lumii moderne se învârte în jurul acestui concept. We-ul a devenit vițelul de aur al triburilor contemporane.

De menționat totuși că printre noi mai există și niște unii care nu respectă regulile tribului - mă rog, nu în totalitate - și care văd we-ul ca pe o oportunitate, nu ca pe un scop. Oportunitatea de a se putea întâlni cu Tatăl lor ceresc. O cu totul altfel de întâlnire decât cele specifice we-ului. Una cu adevărat intimă, familială și revigoratoare. Și aceasta este și provocarea pe care v-o lansez - să fiți rebeli, să ieșiți din bula închinătorilor la we și să încălcați regulile tribului secular care vă ține sufletele captive.

Concret, dacă vreți să transformați we-ul în ceva cu adevărat dumnezeiesc, va trebui ca duminică să ajungeți la Sfânta Liturghie. În definitiv, pentru aceasta am fost făcuți - și noi, și we-ul -, pentru Împărăția Cerurilor. Iar Sfânta Liturghie fix asta ne descoperă - identitatea de cetățeni ai Paradisului, de fiice și fii îndreptățiți ai Împăratului-Tată. Adică ceva mai mult decât simpla apartenență la un trib pământesc, nu-i așa?

Folclor tango

Dacă pe 14 septembrie e serbată înălțarea sfintei cruci, astăzi, de Bobotează, se pare că va fi celebrată azvârlirea ei. Iată cum două praznice se pot raporta atât de diferit la cruce. Una cinstește semnul biruinței bine-credincioșilor creștini, cealaltă îl profanează.

Desigur, nu sărbătoarea în sine poartă vina acestui sacrilegiu, ci haioșii popi creatori de entertainment. Și adevărul adevărat este că eu însumi aș cumpăra bilet la un astfel de spectacol, dar cu condiția ca cei care plonjează în apele înghețate să fie preacucerniciile lor.

Iar tradiționala îmbulzeală la putina cu agheasmă nu e nicidecum evlavie creștină, după cum insinua un prelat pontic, ci mai curând descreștinare. Așișderea și tradițiile folclorice - adică păgâne - specifice Bobotezei, dar și mai noul obicei al climbing-ului pe cisternă.

Fieca

Fie ca să nu treacă nicio zi din acest an nou fără să vă rugați! 365 de zile, minim 2-3 minute, de două ori pe zi. La fel ca spălatul pe dinți. De fapt, dacă nu găsesc un alt prilej, novicii se pot ruga și în timpul periajului dentar.

Fie ca să nu treacă nicio duminică fără să participați la Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie! 52 de duminici, câte două ore, cu drumul inclus. Praznicele împărătești - adică marile sărbători, dar mă dădeam mare - sunt bonus. Nu e chiar mare lucru. E ca și când am vedea, săptămânal, încă două episoade din serialul preferat, dar fără plata vreunui abonament.

Fie ca să vă spovediți în fiecare lună! Cel puțin. Doar de 12 ori pe an. Mai puțin decât timpul petrecut la cumpărături pentru a ne reînnoi ținutele. Muuuult mai puțin. Tot o reînnoire e și spovada, dar pe interior.

Fie ca să citiți zilnic câte un capitol din Biblie! Astfel ați reuși să parcurgeți Noul Testament în 260 de zile. Așadar, ar mai rămâne timp și pentru parcurgerea unui studiu biblic. Alte două minute câștigate în fiecare zi. Iar Biblia poate fi găsită și online. Chiar și în format audio! Sunt convins că nu veți găsi vreun hit care să dureze doar două minute pe Spotify.

Fie ca să citiți măcar 2-3 cărți pe lună! Deci vreo 25-30 în tot anul. Garantez că Fb-ul o să vi se pară mult mai distractiv după câteva zeci de pagini de carte citite zilnic. Și, în definitiv, cam asta ne dorim de la rețelele de socializare - entertainment.

Fie ca să-i binecuvântați pe toți cei pe care îi întâlniți zilnic! În loc să le spuneți printre dinți ce bine le stă părul, spre exemplu, sau ce tricou drăguț poartă, le puteți spune: Dumnezeu să te binecuvânteze. Verbal sau în gând, în funcție de curajul din dotare.

Și mai fie ca să nu consumați excesiv la noapte! Că mâine e praznic împărătesc. A se revedea cel de-al doilea punct.

____________

Fie ca și eu să mă țin de toate aceste angajamente în 2022. Așa am putea fi mai buni. Și eu, și anul.

Plânsul nesfârșit al Rahelei

Biserica ne amintește astăzi de pruncii uciși de Irod cel Mare (74-4 î.Hr.). Mare măcelar acest nerod, nu doar al pruncilor, consemnează istoricii, ci și al persoanelor din propriul anturaj. Prilej să ne amintim de principala cauză a mortalității la nivel mondial: avortul. Uciderea pruncilor nevinovați. Din această cauză, în întreaga lume sunt omorâți anual cca. 50 de milioane de copii nenăscuți!! Așadar, de zece ori mai multe decese într-un singur an, decât cele cauzate de pandemia covid în ultimii doi ani! Se estimează că doar în țara noastră sunt uciși peste 100.000 de prunci nenăscuți în fiecare an. Adică un inocent este suprimat la fiecare cinci minute.

Totodată, Irod este și cel care a restaurat cel de-al doilea templu din Ierusalim. O adevărată definiție a ipocriziei, nu? Dar câți nu suntem la fel? Câți dintre noi nu pozăm în ctitori sau în buni samariteni, însă închidem ochii când vine vorba de uciderea celor nenăscuți? Sau, mai grav, devenim noi înșine parte a acestei nenorociri?... Mai mult, pe lângă faptul că acești prunci nu-și pot împlini vocația de a se naște, avortul mai provoacă și alte drame. Câte mame, spre exemplu, nu își plâng lăuntric copiii nenăscuți? Și nici ele nu pot fi mângâiate, pentru că micuții lor nu mai sunt. Să reținem că multe dintre aceste sărmane sunt tot victime ale irozilor măcelari.

Și dacă în fața acestei tragedii simțim că suntem neputincioși - deși, când vine vorba de alte drepturi și libertăți, găsim mijloace -, să ne împreunăm mâinile și să ne rugăm. Măcar atât să facem. Sfinților prunci nevinovați, rugați-vă pentru noi, nerozii!

Nașterea lui Isus – mit religios sau fapt istoric?

S-au scurs deja mai multe secole de când se tot încearcă o a doua ucidere a Mântuitorului. În sufletele noastre, de data aceasta. Și, parcă mai abitir în ultimul timp, tot mai mulți anti-criști depun eforturi considerabile pentru a ne convinge că de fapt Isus nu s-ar fi născut și că Fiul lui Dumnezeu ar fi cel mult un mit. Unul dintre numeroasele mituri religioase ale omenirii antice. Cu toate acestea, Hristos e tot mai viu și mai prezent printre cei care îl iubesc și care îl regăsesc în sacramenele Bisericii, în nevoiașii acestei lumi și în Evangheliile care sunt mărturii antice, explicite și adevărate. Și dacă în urma analizei istorice a unui ciob de ceramică putem aduce o serie de argumente despre atelierul de olărit din care provine respectivul vas, sau despre ce fel de mâncare se servea în el, sau ce fel de statut social avea proprietarul bolului din ceramică, de ce nu am putea să analizăm în același fel și informațiile lăsate de evangheliști despre nașterea lui Isus? Oare nu prețuiește istoria sursele scrise cel puțin la fel de mult cum prețuiește și vestigiile arheologice?

Dar înainte de a expune evenimentele întâmplate în urmă cu 2000 de ani în Betleem, să căutăm în evanghelii cine este acest Isus, Fiul lui Dumnezeu. Și o vom face în special la Matei și la Luca, cei care au și acordat mai multă atenție nașterii sfinte. Luca, spre exemplu, ne asigură că s-a documentat serios înainte de a scrie istoria lui Isus: “Am făcut cercetări cu de-amănuntul asupra tuturor acestor lucruri, de la începutul lor” (Luca 1, 3).

Genealogiile lui Isus prezentate de cei doi evangheliști (Matei 1 și Luca 3), deși diferite, îl confirmă pe Iosif ca tată al pruncului născut în iesle, din punct de vedere legal. Isus îi aparține deci seminției lui David. Însă din punct de vedere natural, conform acelorași evangheliști, este cât se poate de evident că Dumnezeu este adevăratul Tată – “Iosife, fiul lui David, nu te teme să iei la tine pe Maria, nevastă-ta, căci ce s-a zămislit în ea este de la Spiritul Sfânt” (Matei 1, 20). În același mesaj, îngerul îi cere lui Iosif să își asume rolul de părinte legal și să îi dea copilului numele Isus – Yeșua în aramaică, limba maternă a Mântuitorului – care, conform versetului următor, înseamnă Dumnezeu este mântuitor sau Dumnezeu (ne) mântuiește – “Îi vei pune numele Isus, pentru că el va mântui pe poporul lui de păcatele sale”. Să reținem așadar că, în sens propriu sau natural, tatăl lui Isus este singur Dumnezeu, fiindcă acesta a fost zămislit din Spiritul Sfânt și nu din Iosif, cel care nu a cunoscut-o pe Maria înainte – conform Matei 1, 25 – și desigur nici după nașterea sfântă.

Dar oare este adevărat lucrul acesta, că Isus s-a născut din Fecioara Maria care zămislise de la  Spiritul Sfânt? Evangheliștii confirmă acest lucru prin redarea umilului consințământ dat de Maria glorioasei vești pe care i-o adusese Arhanghelul Gabriel: “Iată, serva Domnului, fie mie după cuvântul tău!” (Luca 1, 38). Și, deși nașterea din fecioară ar putea reprezenta un adevărat scandal pentru omul modern, acest fapt este pentru creștinii fideli unul dătător de speranță și totodată un adevăr fundamental de credință.

Recensământul impus de Gaius Iulius Caesar Augustus (63 î.Hr.-14 d.Hr.) și amintit de Luca în debutul capitolului al doilea al evangheliei sale este un reper care ne poate ajuta să încadrăm în timp și în spațiu nașterea lui Isus. Cel căruia îi datorăm cercetările făcute pentru a stabili anul nașterii Mântuitorului a fost călugărul dobrogean Dionisie Exiguul (cca. 470-545). Așadar, el este cel care a pus bazele erei creștine prin împărțirea istoriei în două perioade: înainte de Hristos și după Hristos. Însă, deși lumea modernă folosește sistemul de numărare al anilor propus de Sfântul Dionisie și de aceea astăzi ne aflăm în Anul Domnului 2021, conform cercetărilor mai recente, se pare că Isus s-a născut cu câțiva ani mai “înainte de Hristos”(!). Probabil între anii 747-749 A.U.C. (de la fondarea Romei), adică 6-4 î.Hr. Argumentele luate în considerare în fixarea acestei perioade sunt legate de două personaje istorice contemporane cu evenimentul în cauză. Mai întâi, Irod cel Mare – ucigașul pruncilor din Betleem – care a murit în anul 4 î.Hr., apoi istoricul antic Iosif Flaviu (cca. 37-100) menționează că recensământul din timpul guvernatorului Quirinius – cel amintit alături de Caesar Augustus și de Luca – ar fi avut loc în anul 6 î.Hr. Totuși, ținând cont de instrumentele care puteau fi folosite de Dionisie Exiguul în secolul al șaselea al erei noastre creștine, putem să considerăm calculul său ca fiind unul suficient de exact.

Referitor la locul nașterii, potrivit relatărilor evanghelice, nu există dubii. Iosif a trebuit să se deplaseze la Betleem – oraș situat în Cisiordania de astăzi, la câțiva kilometri de Ierusalim – unde, foarte probabil, deținea o proprietate funciară. Și fiindcă știm că Sfânta Familie nu avea unde să înnopteze, nu cred că greșim dacă vom conchide că Iosif era proprietarul unui teren din Betleem.

Despre ziua exactă a nașterii Mântuitorului, în schimb, nu putem vorbi. Data de 25 decembrie a fost aleasă ulterior pentru a sărbători acest eveniment, începând cu secolul al patrulea în Apus şi cu cel de-al cincilea în Răsărit. Și mai înainte, sărbătoarea naşterii lui Hristos era ţinută pe 6 ianuarie, atunci când se celebrau deodată naşterea, botezul, dar şi primul miracol făcut la nunta din Cana. De vreme ce evangheliile nu precizează niciun detaliu despre ziua naşterii lui Isus, celebrarea acestei sărbători – fie la finele lui decembrie, fie la începutul lui ianuarie – s-a datorat copierii tradiţiilor păgâne din preajma solstițiului de iarnă. Factorul determinant pentru care primii creştini au ales 25 decembrie ca moment al naşterii Domnului a fost o sărbătoare extrem de populară a Romei care, la această dată, celebra naşterea Soarelui Neînvins (Deus Sol Invictus), motiv pentru care și scriitorii creştini fac frecvente legături între renaşterea soarelui şi naşterea lui Hristos.

Spuneam că Luca însuși precizează că s-a documentat cu privire la evenimentele evocate în evanghelia sa, iar una dintre metodele folosite a fost cu siguranță anchetarea martorilor. Și e foarte probabil ca informația conform căreia pruncul Isus a fost culcat într-o iesle, imediat după naștere (Luca 2, 7), să fi fost preluată direct de la Maria. Iar tradiția creștină confirmă existența unor peșteri care erau folosite ca adăposturi pentru animale, în jurul Betleemului antic. Faptul că Fiul lui Dumnezeu s-a născut în condiții cât se poate de modeste chiar și pentru acele vremuri, într-o astfel de peșteră-staul, denotă discreția atât de necesară intervențiilor dumnezeiești. Iar prezența păstorilor, persoane atât de neînsemnate în societate, întărește acest fapt. Așadar, inaugurarea planului de răscumpărare a întregii omeniri a fost un eveniment cât se poate de intim, unul care contrastează cu frenezia pregătirilor pe care le facem noi înainte de nașterea unui copil. Iar consumerismul și huzurul care caracterizează sărbătorile de iarnă în zilele noastre nu aduc deloc cu mediul în care s-a născut micuțul Isus.

La fel ca în urmă cu două milenii, Dumnezeu nu se lasă impresionat de milioanele de luminițe și de vitrine doldora care distrag atenția de la adevăratul mesaj al nașterii Domnului. Steaua amintită de Matei în evanghelia sa (2, 2), cea care i-a condus pe înțelepții din Răsărit la Betleem – o supernovă despre care astronomii spun că ar fi apărut în anii 7-4 î.Hr. –, poate fi simbolizată și de lumina unei banale candele care să răzbească în întunericul în care ne adâncim tot mai mult. Nașterea Mântuitorului a fost și trebuie să rămână un moment pe cât de important, pe atât de clar și de discret. Un eveniment care să ne îndrepte atenția și acțiunile către sufletele simple ale acestei lumi, cele care au avut și încă au întâietate în revelarea tainelor dumnezeiești. Doar privind în această direcție îl vom putea descoperi pe Fiul cel Unul Născut ca Domn și ca protagonist al istoriei și al mântuirii noastre.

Semnificația drapelului UE

Într-adevăr, astăzi se împlinesc 66 de ani de la adoptarea oficială a drapelului Consiliului Europei, la 8 decembrie 1955. Însă e musai de amintit că Arsène Heitz, creatorul acestui drapel, era un catolic practicant. Și că semnificația drapelului european este una profund creștină - albastru este culoarea care o simbolizează pe Fecioara Maria, iar cele 12 stele sunt amintite de Sfântul Apostol și Evanghelist Ioan în Apocalipsă 12, 1. Acestea alcătuiesc cununa Sfintei Fecioare Maria. Deci, da, numărul stelelor nu are legătură cu numărul statelor membre, ci cu Sfânta Fecioară.

Totodată, este cunoscută devoțiunea pe care Arsène Heitz o avea pentru medalia miraculoasă a Sfintei Ecaterina de Labouré, care reia imaginea Maicii Domului încununată cu cele 12 stele. Apoi, să amintim și de părinții fondatori ai UE care erau creștini asumați. Robert Schuman, spre exemplu, este deja numit venerabil al Bisericii Catolice și, foarte probabil, urmează să fie ridicat la cinstea altarelor. Și dacă la toate acestea mai adăugăm faptul că pe 8 decembrie este sărbătoarea imaculatei concepții - sau a neprihănitei zămisliri - a Sfintei Fecioare Maria, putem să ne facem mai mult decât o idee a simbolisticii inițiale a drapelului UE.

Concluzia e clară: dacă fondatorii au pus Europa sub ocrotirea Maicii Domului, cei care se străduiesc astăzi să ne scoată de sub această protecție pot fi declarați uzurpatori.

A trece altfel prin pandemie

De ce Binele se cuvine să ne afle pregătiți, Un jurnal din vremea pandemiei, publicat la Editura Humanitas în acest an, depășește așteptările cititorului curios. S-ar putea crede că autorul – Mihai Frățilă (episcop greco-catolic de București) – detaliază în volumul său evoluția propriei sale simptomatologii în boala provocată de Covid-19. De fapt, descoperim din primele capitole cum anume autorul se folosește de experiența infectării pentru a-și reconsidera prioritățile. Și o face pentru a atrage atenția asupra unei alte pandemii decât aceea la care toți ne-am fi așteptat: aceea a “dizabilităților sufletești”.

Cartea se citește dintr-o răsuflare. Ademenit de subtitlu, cititorul se află într-adevăr pus în fața unei patologii medicale sui generis. Nu în fața uneia individuale, de regulă subiectivă, ci a aceleia legată de simțul societății care, printre atâtea infirmități, suferă și de paralizie spirituală. Și pentru că e vorba despre o pandemie a confruntărilor sufletești, autorul identifică, spre exemplu, riscul “folcloric” – predaniile numite adeseori cu emfază ca fiind strămoșești! –, în fața cuvântului viu al Scripturii. Autorul află ocazia de a evoca din propria sa postură ecleziastică – nu e puțin lucru! – primejdia superficialității care slăbește fundamentul credinței multor creștini.

Volumul ajută la delimitarea răului de bine, un atribut specific spiritului creștin. Înainte de a răspunde chestiunii ridicate de titlul cărții sale, Mihai Frățilă se folosește de miracolul vindecării demonizaților din ținutul Gadarenilor pentru a aborda problematica Răului. Și acest lucru este făcut cât se poate de pragmatic, fiind adusă în discuție și experiența pe care Biserica Greco-Catolică a avut-o cu forțele Răului în perioada totalitarist-comunistă. Apoi, cititorul primește acel pro-memoria al referințelor credinței, oferite societății post-decembriste pentru a reconsidera rănile trecutului, dar și recentele dezechilibre cauzate de noile întruchipări ale Răului, precum disprețul față de om și familie, “normalizarea” imoralității, political correctness-ul etc., toate fațete ale actualei secularizări

O altă temă care parcurge ca un fir roșu paginile acestui volum este vanitatea – păcatul capital asociat cu judecățile facile, cu părerea bună despre sine, dar și cu disprețul față de semeni și, implicit, față de Dumnezeu. Ajuns în acest punct și dând dovadă de curaj, autorul își face el însuși un examen de conștiință – un veritabil mea culpa –, recunoscând că, pentru a depăși astfel de “aventuri nefericite”, trebuie să te lași ajutat. De aici și remarcabila concluzie a unuia dintre capitole: “În viață lucrurile cu adevărat importante nu se obțin, ci se primesc”.

Spuneam despre această carte că este una dintre acelea care se citesc dintr-o răsuflare. Finalul cărții nu îl va găsi pe cititor dezamăgit de faptul de a nu fi reușit să pătrundă mai mult în intimitatea unui ierarh bisericesc trecut prin îmbolnăvirea cu covid. De fapt, acesta va fi surprins să descopere o radiografie pertinentă a propriei societăți, prea superficial trâmbițat creștină și în care cel mai prețios lucru rămâne zestrea de stăruință personală și de compasiune. O radiografie făcută cu franchețe și care îi va dezvălui cititorului faptul că în fața răului pandemiei omul nu poate fi un cobai din perspectiva credinței, ci colaborator veritabil al unui plan de care Pronia nu rămâne niciodată străină. Suferința – conchide episcopul Frățilă – poate fi, tocmai de aceea, considerată o școală a credinței propusă de Isus. O experiență menită într-adevăr să-l reveleze pe Dumnezeu, dar și pe aproapele aflat în suferință. Fiindcă Binele “se cuvine să ne găsească gata de a-l recunoaște, ca să-l facem să rodească”, în acea omenie pe care omul trebuie să știe să o dobândească.

Sunt mândru că sunt român, nu zic că nu

Sunt mândru că sunt român, nu zic că nu. Dar aș putea fi și mai mândru dacă în România...

Nu s-ar mai scuipa pe stradă.

Nu s-ar mai arunca chiștoace din mașini. Nici înjurături.

Nu s-ar mai arunca gunoi pretutindeni.

Manelele și derivatele nu ar mai fi pe primele locuri în trenduri.

Televiziunile și emisiunile de scandal nu ar mai avea audiență.

S-ar citi mai mult text tipărit decât digital. Scuze, o să reiau. S-ar citi mai mult.

Pe rețele sociale ar exista filtre care să cenzureze - exact, să cenzureze! - agresivitatea, kitsch-ul, prostia..., dulcegăriile sentimentale și citatele atribuite în mod eronat.

Părinții ar petrece mai mult timp cu cei mici decât cu ecranele tactile.

Copiii s-ar juca mai mult afară.

Nu ar mai exista violență domestică, bullying și abuzuri de orice fel.

S-ar pune mai mult preț pe viața celor vulnerabili. De la nenăscuți, la cei care nu au acces la serviciile medicale și la cei mai singuri dintre vârstici.

Nu s-ar mai vota politicieni demagogi, imorali și oportuniști.

S-ar putea vota doar în urma trecerii unui test cât se poate de succint despre instituțiile politice ale statului.

S-ar condamna ferm ultranaționalismul și discursurile xenofobe. La fel și filetismul, legionarismul, filoceaușismul, protocronismul, antieuropenismul etc.

S-ar stârpi din fașă cultul șpăgii și al atențiilor. Adică nu ar mai fi cultivat încă din grădiniță și din școală.

Nu s-ar mai confunda superstițiile cu credința. Și nici ocultismul cu știința.

Miturile nu s-ar mai contopi cu istoria. Măcar în manuale.

Oamenii ar fi mai recunoscători pentru ceea ce au și ar împărți mai mult. Chiar și din puținul lor.

S-ar zâmbi mai mult la ghișee, pe stradă și în biserici.

Pe lângă cele pentru țară, în liturghiere și în ceasloave, s-ar adăuga și rugăciuni pentru Europa.

Și bineînțeles că aș fi cât se poate de mândru dacă Ziua Națională nu ar mai fi serbată în miezul iernii, ci în toiul primăverii. Pe 10 mai, spre exemplu. A, și dacă defilările militare ar fi înlocuite cu garden-party-uri.

...

Altfel, sunt mândru că sunt român. Nu zic că nu.

Pildă conspirativă

În valea în care locuia un bun creștin a fost anunțată venirea unei viituri. Eleazar – că acesta era numele creștinului nostru – se considera un om cu credință fermă și o astfel de veste nu avea cum să îl sperie. Era convins că Dumnezeu îl va ajuta să treacă nevătămat prin orice fel de stihii. În plus, pârâul care trecea prin acea vale se mai umflase și în anii trecuți, fără să facă prea multe pagube, totuși. Înaintea sezonului inundațiilor, unii dintre săteni își mai făceau baraje din saci cu nisip și astfel mai diminiau din pierderile suferite. Alții considerau că dacă ar construi aceste baraje din nisip, nu ar face decât să îl îmbogățească pe patronul stației de sortare din apropiere. Însă, de data aceasta, lucrurile păreau extrem de serioase. Primiseră un mesaj de tip RO-ALERT care le cerea tuturor să plece din calea viiturii care măturase deja satul vecin.

Jumătate dintre săteni au luat respectivul mesaj în serios. Mai ales că aveau rude în satul din amonte care deja le făcuseră cunoscute urmările viiturii. Zecile de filmulețe cu gospodării distruse erau dovada a ceea ce avea să urmeze și în localitatea lor. Cu regretul renunțării la modul de viață cu care se obișnuiseră, aceștia și-au luat strictul necesar și s-au retras din fața puhoaielor. Știau că de data aceasta sacii de nisip nu îi vor mai putea ajuta. Cealaltă jumătate a satului a ales să ignore știrile care prezentau iminența viiturii. Își spuneau că au mai văzut astfel de inundații de sezon și că nu are sens să-l îmbogățească acum și pe patronul firmei de transport care preluase evacuarea sătenilor. Dumnezeu îi va proteja și de această dată. Așadar, încurajați de dârzul Eleazar, aceștia au început să se roage.

Când ultimul autocamion a oprit la poarta lui Eleazar pentru a-i evacua familia, bunul creștin a râs de puțina credință a celor urcați în remorci. Neputincioși în fața cerbiciei bunului creștin, cei din autocamion i-au aruncat câteva veste de salvare și l-au îndemnat să le folosească. Se gândeau că astfel familia lui ar mai avea o șansă să supraviețuiască viiturii. Însă Eleazar a refuzat acest ajutor, spunându-le că dacă vestele ar fi fost bune la ceva, Dumnezeu ne-ar fi creat pe fiecare cu câte un astfel de accesoriu. Și mai mult, tocmai văzuse pe YT un video cu oameni care au murit sufocați din cauza unor astfel de veste.

Abia au ieșit ultimele camioane din respectiva vale, că apa a și inundat toate gospodăriile. Eleazar se retrăsese în mansarda locuinței unde continua să implore ajutorul lui Dumnezeu. Vâzând în depărtare cum vestele portocalii de salvare pluteau peste valuri, i-a încolțit în minte gândul că poate acestea i-ar fi fost de folos. Dar convins că tot ajutorul vine de la Dumnezeu, Eleazar nu s-a lăsat sedus de acest gând. Și nu s-a panicat nici măcar atunci când apa a crescut până la mansardă. A urcat pe terasa de pe casă și a continuat să se roage cu încredere. Rugăciunea i-a fost întreruptă de zgomotul infernal al unui elicopter din care i se striga să își îndemne familia să urce pe scara coborâtă până la ei și să se salveze. Dar Eleazar nu vedea cu ochi buni nici patronatul companiei care fabrica motoare pentru elicoptere. Și oricum terasa de pe casă îi oferea mai multă siguranță decât zborul cu un astfel de aparat. A fost deci nevoit să refuze și acest ajutor venit din cer.

Ca după un somn adânc, creștinul nostru s-a trezit scuipând nămolul din plămâni. Visase că viitura făcea parte din planul conspirativ al patronatului stațiilor de sortare care dorea ca astfel să își crească vânzările de nisip și de pietriș. Însă, deschizându-și ochii, Eleazar s-a văzut pus în fața tronului ceresc de judecată. Înțelegând în ce postură se află, a început să se justifice amintind de rugăciuni și de încerderea lui sinceră în Dumnezeu. Motivația Dreptului Judecător l-a năucit: “Fiule, în două rânduri ți-am trimis ajutorul! Știindu-te conservator, ți-am trimis mai întâi un autocamion. Când l-ai refuzat, m-am gândit că poate nu ai încredere în acest mijloc de salvare și că te-ai simți mai în siguranță într-unul care folosește o tehnică superioară. Refuzând și elicopterul, nu doar că mi-ai ignorat ajutorul, dar i-ai instigat la aceasta și pe ceilalți.”...

Nu știu care a fost sentința finală primită de Eleazar, dar pot să îmi imaginez amărăciunea sufletului și gândurile acestuia la părăsirea sălii de judecată: “Bietul Dumnezeu, în ce hal au putut să-l manipuleze!”.