Borduriada de primăvară, ediţie nouă

Primăvară, ce miracol! Muguri, gâze, lumină…, viaţă! Gata cu frigul şi cu noroiul, gata şi cu anvelopele de iarnă! By the way – ce este mai nimerit să faci atunci când, spre exemplu, ai inundaţie în casă: a – înlături, cureţi şi chiar usuci umezeala sau b - îţi cumperi cizme de cauciuc pentru a evita eventuala amendă şi aştepţi să se evapore apa din sufragerie!?! Să revin: ce bine că ai venit anotimp al florilor, pot în sfârşit să îmi reiau plimbările care să-mi ridice din nou tonusul muscular!

Sunt mai pregătit decât nicicând să alerg, să zbor, să…, să mai slăbesc… barem vreo 10 kile! Şi acum am toate atuurile să o fac: e o zi minunată, mi-am găsit pantofii sport sub garniţa cu jumări din debara (de apetisanta pecie m-am ocupat înainte de lăsatul postului, aşa că… o ispită în minus), faleza este la doi paşi… Ce să mai, adio strat adipos! Însă, odată ieşit din casă, aud în apropiere stridentele sirene ale maşinilor de pompieri. Bineînţeles că nu mă înspăimânt şi mă îndrept mai dârz ca niciodată către faleză, locul prestabilit pentru duelul cu caloriile. Ajung pe malul Oltului şi să vezi arderi, că cei de la administrarea şi curăţenia domeniului public au dat foc la trestia şi stufărişul uscate!!!

Nu mai conta nici distrugerea habitatului, nici faptul că gospodinele îşi scoseseră plăpumile la aerisit şi nici că vântul purta frunze aprinse şi cenuşă, căutând parcă doar locuri inflamabile peste care să se cearnă. E clar, dacă zăpada a reuşit doar să ascundă mizeria urbană, focul cu siguranţă o poate nimici. Însă, deodată cu incinerarea stufărişului şi a deşeurilor, au ars şi cuiburile răţuştelor sălbatice care, peste iarnă, îşi găsiseră adăpost aici. Păcat că păsările expropriate silit nu au drept de vot - că tot se succed anii electorali -, aşa cum au, spre exemplu, animalele bipede care, spre deosebire de suratele lor zburătoare, au reuşit să mânuiască focul.

Îmi modific repede planul: dacă pista pentru alergători e ocupată de furtunurile pompierilor care supraveghează focurile infernului de pe faleză, pot face totuşi o plimbare până la ceas, în Centru, la fel ca în adolescenţă, nu? Şi dacă vegetaţia limitrofă apelor e scrum, îmi pot încânta ochii cu gărduleţele vii de lângă trotuare ai căror muguri stau să explodeze. Scurtez drumul prin parcarea aglomerată a unui supermarket şi, pe prima străduţă, am grijă să nu îmi luxez glezna în gropile pregătite pentru plantarea celebrelor borduri de muncitorii destoinici. Înecat de praf mă întreb: cum or fi reuşit, ca după două–trei mandate de înşirat borduri prin tot oraşul, să omită până acum această străduţă!?!

Minunându-mă în sinea mea astfel, mă apropii de barieră. Îndepărtez puţin o roabă cu mortar pentru a-mi face loc şi respir uşurat; de acum, sunt în zona centrală a Râmnicului şi îmi pot savura liniştit plimbarea. Îmi amintesc că pe strada care duce către Kilometrul 0 al municipiului se lucrează, ghiciţi la ce! Răspuns: s-au scos bordurile puse acum doi ani şi roase deja de intemperii, s-a scos şi gardul viu şi se înlocuiesc cu altele, mai trainice probabil. Evit aşadar zgomotul şi dunele de borduri de pe această stradă şi mă strecor printre blocuri. Aici, alt şantier plin de doreli! Doi sapă un şanţ cu târnăcoapele, ceilalţi şapte le ţin companie, de unde şi zicerea: unul cu sapa şi trei virgulă cinci cu mapa!

Mă jenez de faptul că îmi arde de plimbări, în timp ce pe alţii primăvara îi îmbie să muncească (cu sau fără spor, însă totdeauna pe bani publici). În sfârşit, ajung în Centru. Îmi dau seama de aceasta, recunoscând renumitul ceas. Îmi spăl ochii cu numerele care delimitau locurile comercianţilor de flori olandeze şi de mărţişoare made in PRC, la începutul lunii, de pe dalele pavate stau spoite, nu de copii şi nu cu cretă. O adiere îmi mângâie violent ochii cu nisipul şi sarea rămase pe marginea străzii din timpul iernii, dovadă evidentă că deszăpezirea a fost făcută. Frecându-mă la ochi, îmi imaginez confortul sufrageriei în care mi-am instalat bicicleta medicinală. Brusc îmi vine pofta să pedalez. Şi pentru că nu îmi pot înăbuşi pofta de mişcare, iau primul taximetru şi mă întorc acasă.

De cum ajung, mă urc pe bicicleta din faţa televizorului şi caut o emisiune care să-mi distragă atenţia de la efortul pedalării. Găsesc un film documentar despre Cernobîl, însă, imaginile cu clădiri gri şi străzi dezolante îmi par prea comune şi prea recente. Mai butonez telecomanda şi, de data aceasta, găsesc o emisiune - un fel de teleenciclopedie - despre flora şi fauna Deltei Dunării. Stufăriş, păsări, sălcii plângătoare… Îmi şterg broboniţele de sudoare de pe frunte şi îmi continui lupta cu kilogramele imaginându-mi că pedalez pe faleza unui oraş… şi european, şi civilizat…