Despre problema reîntregirii religioase a românilor înainte de 1948

Acceptarea condiţionată de către o parte a clerului ortodox din Transilvania, la 1700, a unirii cu Biserica Romei a condus la apariţia unei noi confesiuni, Biserica Română Unită cu Roma, Greco-Catolică (BRU). De atunci, uniatismul a constituit şi constituie una din cauzele majore ale diferendelor existente între Biserica Ortodoxă Română (BOR) şi Biserica Catolică. În secolul al XIX-lea, deşi divergenţele confesionale nu au lipsit, românii ortodocşi şi uniţi şi-au manifestat apartenenţa la un anumit cult al naţionalităţii, Biserica şi religia devenind factori de expresie ai principiului naţional. Au existat chiar şi tentative de apropiere între uniţi şi ortodocşi, promotorii acestora mizau mai ales pe caracterul răsăritean al celor două confesiuni româneşti, găsind în rit, obiceiuri şi parţial în Dreptul Canonic elemente comune. Ei doreau o Biserică naţională care, mai mult decât catolică sau ortodoxă, să fie românească, însă nu doreau să rupă complet nici relaţia cu autoritatea supremă: Roma pentru uniţi şi Patriarhia Ecumenică de la Constantinopol pentru ortodocşi. În pofida persistenţei unei concurenţe între cele două Biserici româneşti, amândouă au rămas puncte de sprijin importante ale mişcării naţionale până în 1918, contribuind fiecare la realizarea marii uniri. Mai mult, la 1 decembrie 1918, au existat voci care au cerut pe lângă unirea politică şi unificarea bisericească deoarece atât locul de mitropolit ortodox de la Sibiu, cât şi cel greco-catolic din Blaj erau vacante. Iniţiativa a eşuat deoarece, aşa cum era de aşteptat, ierarhul unit Vasile Suciu nu concepea să se rupă de Roma.

Bineînţeles că au existat şi persoane care doreau unirea Bisericilor cu sila, precum mitropolitul ortodox de la Sibiu, Nicolae Bălan, care a fost cel mai consecvent susţinător al desfiinţării cultului greco-catolic, având convingerea că uniaţia este „operă artificială care va pieri”. Nicolae Bălan şi-a pus mari speranţe în ceea ce se numea „mişcarea de trecere de la Biserica Unită la Biserica Ortodoxă” şi în anul 1928 îşi exprima satisfacţia că o asemenea mişcare este deja consolidată.

O altă personalitate ortodoxă care s-a remarcat prin elaborarea unor proiecte de unificare bisericească a fost profesorul Onisifor Ghibu. Între programul său de unificare şi cel al mitropolitului Bălan însă, au existat unele divergenţe, deoarece, Ghibu nu respingea relaţia de frăţietate cu Roma. El propunea în 1924 înfiinţarea unei Patriarhii româneşti de care să depindă atât credincioşii ortodocşi, cât şi cei catolici de rit latin sau răsăritean. Patriarhul român ar fi devenit şeful religios suprem în România, iar raporturile cu Roma ar fi fost de aceeaşi natură ca şi relaţia cu Patriarhia de la Constantinopol, păstrându-se „independenţa ierarhică faţă de ambele aceste vechi centre ale Bisericii creştine” (Onisifor Ghibu, Catolicismul unguresc în Transilvania şi politica religioasă a statului român).

Speranţele, mai ales cele ortodoxe, în privinţa unificării confesionale au fost reaprinse la începutul anului 1939, în 27 februarie, cu prilejul adunării de la Alba-Iulia, adunare convocată de mitropoliţii Alexandru Nicolescu (unit) şi Nicolae Bălan (ortodox). Problema unirii celor două Biserici s-a pus din nou, iar mulţimea prezentă a aplaudat frenetic sărutarea frăţească a celor doi.

Alte două evenimente care au reactualizat problema unirii au fost convertirea la greco-catolicism a arhimandritului ortodox Teodosie Bonteanu şi cea din anul 1941 a stareţului de la mănăstirea Neamţ – Daniil Ciubotaru. Aceste convertiri veneau în contradicţie cu reţeta unificării confesionale prescrisă de mitropolitul Bălan, dovedindu-se faptul că şi printre ortodocşi exista o atracţie a Romei, iar cuvintele arhimandritului Teodosie Bonteanu din 1937 demonstrează acest fapt: „Pe deasupra acestor mari foloase şi daruri dumnezeieşti, unde vom mai pune acum şi binele şi folosul strategic şi de siguranţă a statului nostru românesc, ce s-ar putea realiza prin unire, mai sigur decât prin oricare cheltuieli de înarmare. Închipuiţi-vă că întreg neamul nostru s-ar fi lepădat de schismă şi s-ar fi unit cu Roma devenind astfel o naţiune catolică. Deodată, pe Nistru şi de-a lungul Dunărei şi a frontierei Banatului s-ar constitui o graniţă spirituală mai tare ca o fortificaţie Maginot” (Teodosie Bonteanu, O turmă şi un păstor sau problema împăcărei Bisericilor de Răsărit şi Apus).

Mai târziu, atunci când Biserica Ortodoxă Rusă încerca să-i impună BOR noi directive, un material al Prefecturii Poliţiei Capitalei din 15 februarie 1945 remarca faptul că relaţiile dintre cele două biserici ortodoxe au fost urmărite îndeaproape de către conducătorii BRU, iar pe această temă au avut loc mai multe întâlniri între preoţii uniţi şi episcopul auxiliar Vasile Aftenie, vicarul general de Bucureşti. În cadrul acestor întrevederi, episcopul Aftenie a recomandat preoţilor „să se abţină de la orice manifestare în această direcţie şi să aştepte cu încredere instrucţiunile ce vor veni de la Vatican”(ASRI, fond Documente, dosar nr. 2330, notă informativă din 31 august 1946). După cum apreciau organismele informative, episcopul Vasile Aftenie era „un fervent adept al unirii BOR cu cea Catolică”, dar fără renunţarea la legăturile cu Sfântul Scaun. Idei asemănătoare au fost susţinute şi de arhimandritul Daniil Ciubotaru în cartea sa Puncte de apropiere între ortodoxie şi catolicism, carte publicată la Blaj în vara anului 1945.

La începutul anului 1946 se poate constata o îmbunătăţire a relaţiilor dintre BOR şi Sfântul Scaun deoarece Patriarhul Nicodim îi primeşte într-o vizită pe nunţiul apostolic, Andrea Cassulo şi pe arhiepiscopul catolic de Bucureşti, Alexandru Theodor Cisar; această vizită fiind privită ca un gest de apropiere între cele două Biserici. O informaţie preţioasă despre întâlnirile ierarhilor catolici şi capul BOR ne este oferită de o caracterizare făcută patriarhului Nicodim în primăvara anului 1947 de către organele siguranţei: „Faţă de congresul pan-ortodox pe care a auzit că Patriarhul Alexei are intenţia să-l convoace la Moscova, Nicodim are o atitudine şovăielnică. Lasă impresia că ar vrea să păstreze independenţa Bisericii Ortodoxe Române. Dragostea de independenţă nu l-a oprit, totuşi, ca în martie 1946, făcând o vizită fostului nunţiu papal (Andrea Cassulo, n.a.) să sărute medalia papală, ceea ce echivalează cu o recunoaştere a superiorităţii Papei” (Cristian Vasile, Între Vatican şi Kremlin. Biserica Greco-Catolică în timpul regimului comunist).

Însă toate aceste tentative sau discuţii au încetat definitiv în fatidicul (şi nu doar pentru BRU) an 1948. Atunci, discursul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, ţinut la 2 februarie 1948 cu ocazia Congresului de constituire a Partidului Muncitoresc din România (PMR), a fost îndreptat violent împotriva Bisericii Catolice şi, totodată, a indicat îndreptarea politicii religioase din România către direcţia trasată de Moscova: „Cercurile clerului catolic nu au o atitudine potrivită cu regimul democratic al României, cu interesele ţării şi ale poporului [...]. Nu este admisibil ca cercurile clerului catolic să abuzeze de posibilităţile pe care le au de a-i influenţa pe credincioşi pentru ca urmând directivele Vaticanului să utilizeze Biserica drept mijloc de propagandă îndreptată împotriva orânduirii democratice şi menită să slăbească voinţa poporului de a-şi apăra independenţa împotriva imperialiştilor străini”. În încercarea de a-şi atrage de partea sa noi aliaţi care să ajute la suprimare Bisericii Catolice, Gheorghiu-Dej va adăuga: „Noi credem că această atitudine a clericilor catolici [...] nu poate lăsa indiferent nici clerul Bisericii Ortodoxe şi nici pe credincioşii aparţinând Bisericii Catolice” (Cristian Vasile, Între Vatican şi Kremlin…). Cum patriarhul Nicodim Munteanu părea reticent la o revenire în stil sovietic al greco-catolicilor la ortodoxie (vezi modelul din Ucraina), moartea sa (la doar o săptămână după discursul de mai sus) a venit la momentul oportun pentru comuniştii români care se pregăteau să anexeze BOR noii ordini comuniste.

Chiar dacă nu se încadrează în epoca evocată de titlul postării, un ultim moment pe care aş vrea să-l mai amintesc cu privire la chestiunea reîntregirii religioase este cel din 25 mai 2008. La acea dată, cu ocazia sfinţirii bisericii Sfânta Maria, Regina Păcii şi a Unităţii, în cadrul Sfintei Liturghii, la momentul împărtăşaniei, Înalt Preasfinţitul Nicolae Corneanu, Mitropolitul ortodox al Banatului, a urcat la Altar şi a cerut permisiunea de a se împărtăşi, alături de Nunţiul Apostolic şi de Preasfinţitul Alexandru Mesian (Episcopul Unit al Lugojului), lucru pe care l-a şi făcut. Fiind totuşi vorba despre un eveniment de dată recentă, nu voi încerca să prezint care ar putea fi eventualele semnificaţii născute de acesta. Cert este că acest moment rămâne singular în întreaga istorie a bisericilor româneşti.